Trăim un cerc vicios în dragoste. Iubim un om care iubește pe altcineva și în acest timp un al treilea ne iubește cu înverșunare. Nu-i putem răspunde ultimului, pentru că ținem la acel cineva. Iar acel om drag nu ne poate răspunde cu aceleași emoții, pentru că inima lui aparține altcuiva.

Astfel trăim în fiecare zi cu senzația că ceva nu ne ajunge, că-i facem pe unii să simtă o incomoditate crescândă și pe alții să sufere. Și totuși iubim.

Căutăm mai departe dragostea noastră lângă un om imaginar pe care nu îl vom găsi niciodată. Sau vom ști despre el, dar va fi imposibilă orice formă de reciprocitate. Asta pentru că nu căutăm acolo unde trebuie.

Problema dimensiunii sentimentale în secolul XXI  e că ne forțăm să atașăm persoane care, fie habar nu au cum e să fie reciproc, fie deja sunt atașate de altcineva. Apoi, cu inimile rănite, ne detașăm de orice emoție. E greșit.

Sunt oameni care ne-ar iubi total, fără a cere nimic în schimb și noi le refuzăm prezența doar pentru că există alt om pe care îl iubim.

Ne contrăm în dragoste și e păcat. Păcat de emoții, de implicare, de dorințe și lacrimi. Păcat că reciprocitatea a ajuns să fie atât de râvnită, fără a înțelege că ea e o normalitate firească.

Așa că, dacă găsiți pe cineva care vă iubește și la rândul vostru îl iubiți, păstrați dragostea asta. Păstrați-o vie și găsiți motive de fericire în ea. S-ar putea să fie singurele motive de fericire.

Tragedia secolului XXI: căutăm omul drag care fuge de noi și fugim de jumătatea care ne caută.

De Vorbă cu Tine