Când ne-am despărțit nu am vărsat nici o lacrimă. Nu că nu m-ar fi durut inima. Sau că nu aș fi ținut la tine. Ba dimpotrivă. Mă vedeam mireasă și pe tine mire. Îmi imaginam cum vom avea doi copii frumoși și o casă mică, simplă, dar a noastră. Doar că în loc de așa fericire am plâns, am suferit, m-am subestimat din cauza indiferenței, răcelii pe care mi-ai oferit-o. Încât atunci când mi-am luat visele și am plecat am simțit o ușurare, de parcă am lăsat dint spate un sac cu pietre.

Nu puteam să plâng. Am plâns prea mult fiind cu tine. Și m-am învățat să zâmbesc. Atunci când omul de lângă tine te face să plângi și nu de fericire, draga mea, pleacă! Nu suporta umilința, nu spera, nu crede că se va schimba. Crede-mă, te așteaptă un prezent și viitor frumos. Al meu e minunat, am plecat la timp și nu-mi pare rău.

Pleacă și tu dacă nu ești fericită! Pleacă atunci când nu au mai rămas emoții comune și ești nevoită să trăiești pentru doi. Pleacă atunci când îți răspunde de parcă ți-a fost toată viața un străin. Pleacă și găsește adevărata fericire.

Cu drag, Mary!