fb

Cum o femeie te poate ucide emoțional

Toate începuturile sunt frumoase. Îndrăznești, după mult timp în care ți-ai închis inima sub un lacăt de fier, să te îndrăgostești. Pur și simplu o vezi pe stradă, luminându-i părul în bătaia soarelui, îndepărtând cu mâna de pe față câteva fire neascultătoare. Ceva se întâmplă în interiorul tău, un proces atât de uitat și prăbușit în propriile remușcări, de-ți este teamă să-i spui pe nume.

Totuși faci primul pas. O forță necunoscută te împinge pe la spate și odată cu ea toate îndoielile se risipesc. O oprești. O saluți. O cunoști. O placi. Totul se întâmplă cu repeziciune, nici nu ai timp să te gândești dacă sufletul tău încă rănit poate face față acestui test. Dar ești bărbat, ai mai trecut peste, ai înfruntat respingeri și țigări fumate la nesfârșit, pe la patru dimineața. Toată această poveste e o repetiție. Doar că habar nu aveai că nimic nu va fi la fel.

După câteva luni… ea te ține de mână, ea își culcă capul la pieptul tău, într-o zi rece de toamnă. Tu ești fericit și după mult timp poate să nu-ți pese ce crede lumea, ce vrea lumea, cine este lumea. Pentru că în imaginația ta prăbușită din emoții sincere lumea este ea. Vrei să fie astăzi așa. Mereu așa va fi. Îți promiți să ai grijă de ea, chiar dacă undeva teama încă își face loc, printre rămășițele unui trecut încă nestins.

Totul merge în direcția aia… vă mutați împreună, o ceri după ceva timp, vă căsătoriți, cumpărați o casă sau stați în chirie undeva prin lume. Nu contează, doar v-ați promis să construiți, să ascultați, să iubiți, să încercați…

Ea pleacă la serviciu, îți scrie mesaje, iese cu prietenele, revine. Tu pleci la serviciu, îi răspunzi, uneori îi scrii singur, faci proiecte, ieși cu băieții, revii. Ajungeți ambii în aceiași câțiva metri pătrați de intimitate, unde nimic nu mai este voalat, unde totul pare atât de crispat, unde ea ți-a spus că nu mai simte pentru tine aceleași lucruri, că nu mai știe ce vrea. Că a perceput relația voastră drept un joc, dar jocul devine tot mai real. E cu lacrimi în ochi, dar știi că aceste lacrimi nu sunt decât un truc superficial să te detașeze de adevăr. Nu vrei să accepți adevărul.

Te zbați ca peștele pe uscat. O întrebi, tace. O implori să explice, tace. Mai crezi, mai vrei, mai știi că se poate. Ah, de-ar putea ea să înțeleagă cât sentiment e în fiecare cuvânt. Ea e tot mai rece, tu ești tot mai nervos. Ieși mai des cu prietenii, știi că nu acesta este scenariul potrivit, dar cum să stai alături de omul pe care îl iubești și să te doară. Enorm. Nestins. Și vinul devine o evadare.

Doar că într-o zi te trezești la realitate. Ziua aia mizerabilă, când ea îți spune că e totul s-a terminat. Nu încearcă să îți explice de ce și tu știi că e ceva la mijloc, ceva mai mult decât atât. Își adună în grabă lucrurile. Nu te privește în ochi, nu vrea să o facă, s-ar da de gol. Își ia cu dispreț degetele din mâna ta, fuge pe scări, lăsând în urmă un miros de parfum sec. Câteva clipe nu îți dai seama care e rolul tău în acest scenariu. 50 de pași sunt între tine și ea. 20 de pași. 10. Aproape să o ajungi din urmă. Dar ea urcă grăbită în mașină. Dincolo de geam un bărbat te privește amuzat. Rămâi perplex, cu sufletul scos pe ața vieții, dezgolit de toate scuturile de apărare. Apoi înțelegi…

E tipul despre care ți-au povestit prietenii tăi, pe care nici nu ai vrut să-i asculți. E tipul din vina căruia ea s-a reținut la serviciu, invocând motive banale. E tipul care i-a trimis flori de ziua ei. Sau poate altul.

Te întorci în bucătărie, de pe masă încă nu sunt strânse resturile. Le arunci jos cu dosul palmei, îți aprinzi o țigară și fumul ei îți îneacă durerea. Cum să trăiești? Simplu, atât de simplu: ea ți-a omorât sufletul, sau cel puțin tot ce mai rămăsese din el.

V.