fb

„Te-am iubit cinci ani cât o viață și apoi te-am uitat într-o singură zi…”

Am crezut că dragostea adevărată e pe viață. Am crezut că el era dragostea mea.  L-am cunoscut întâmplător, dar nu întâmplător a devenit parte din mine. Parte din planurile mele, parte din visurile mele, parte din diminețile cu soare și nopțile fără somn.

I-am permis să mă facă să uit de remușcări sau frici. I-am făcut loc în sufletul meu. El mi-a demonstrat ca nimeni altul cum e să ții la cineva pe bune. Cum e să oferi starea aia de siguranță, după care nu-ți trebuie nimic altceva. Cum e să vii noaptea cu un buchet de lalele și cu dorința nebună să fii împreună cu omul drag.

El m-a schimbat. El mi-a dat curaj. Cinci ani la rând. Cinci ani de bune și rele. Apoi într-o zi l-am uitat.

L-am uitat când l-am descoperit rece în brațele mele. L-am uitat când și-a adus aminte de mine prea târziu. L-am uitat când aveam nevoie de el și a zis că e ocupat. L-am uitat când mi-a spus că mă iubește și l-am prins spunând același lucru alteia. L-am uitat în ziua când voiam cel mai mult să-mi aduc aminte un moment plăcut din ultimile luni și nu am găsit.

Am zis să nu mai pot să trăiesc cu trecutul. Un trecut în care el era tot. L-am uitat ca să păstrez ce a mai rămas frumos despre el.

Te-am iubit cinci ani cât o viață. Te-am iubit ca o naivă și ca o doamnă. Ca un prieten și ca o amantă bună. Te-am găsit în inima mea și te-am găsit dincolo de marginea patului. Te-am văzut cald și indiferent. M-am văzut nebună și cuminte. Te-am potrivit cu sufletul meu și nu știam altă combinație mai reușită. Te-am ascultat și m-ai respins. Te-am iubit și m-ai strâns la piept. Te-am trăit. Te-am uitat.

„Te-am iubit cinci ani cât o viață și apoi te-am uitat într-o singură zi. Sau poate tu ai uitat și pentru mine.” – citat cu autor anonim.