fb

Am cunoscut odată o femeie puternică…

„Era o zi de mari, o altă marți dintr-o altă săptămână. Am ales să  îmi petrec după amiaza pe o bancă, în parc.

Plănuisem să citesc din rândurile unui roman de dragoste, dar îmi place atât de mult să urmăresc oamenii încât l-am lăsat deoparte și mi-am clătit ochii cu chipurile trecătorilor.

Unii grăbiți, încruntați, alții veseli, parcă fără nicio grijă, fără niciun ceas care să îi grăbească spre „undeva”.

Mi-a atras atenția Ea. Vorbea la telefon și părea tare prinsă în discuție.

Era frumoasă… Nu foarte înaltă, dar cu o prezență impunătoare. Cu părul negru, ondulat, lăsat pe spate și fața luminoasă. Nu era machiată sau, dacă era, era machiată foarte subtil și știa să își poarte trăsăturile cu multă naturalețe.

Călca puțin apăsat pe tocurile subțiri ale unor pantofi stiletto, galbeni, ce se asortau frumos cu rochia vaporoasă și jacheta de piele.

Până să îmi iau ochii de la accesoriile-i aurii, s-a așezat pe bancă, lângă mine. Avea un parfum finuț, se simțea de fiecare dată când vântul bătea puțin mai tare.

Mi-a zâmbit, ca și când m-ar saluta și apoi a încheiat convorbirea telefonică.

– Îmi place foarte mult poșeta ta!

– Mulțumesc, deși nu-i meritul meu că-i așa frumoasă! mi-a răspuns cu o voce caldă și politicoasă.

– Ce faci aici, în miez de zi? mă întreabă fără preaviz.

– Am vrut să evadez din birou. Și să mă uit la oameni, mă relaxează când fac asta. Dar tu?

– Am vrut să fug … de mine. Dar bănuiesc că nu am cum.

Am zâmbit. Nu știam dacă-i potrivit să cer detalii sau poate aș îndrăzni prea mult.

Dar a ales să își descarce inima, dintr-odată, fără temeri de vreun fel.

Mi-a zis că e obosită fizic, pentru că muncește mult. Părea să fie implicată în mai multe proiecte și își dorea să le facă pe toate, de aceea, uneori, zilele ei de muncă se transformau în seri.

Îi plăcea să facă sport, așa că cel puțin o oră din zi și-o petrecea la sală, iar înainte să adoarmă citea articole sau cărți care să o ajute în munca ei.

O apăsau nopțile… Dormea singură de o vreme. De când el a ales să plece pe alt drum și ea a rămas cu o pernă în plus și un tricou de-al lui, pe care nu avea curaj să-l arunce.

Am zărit în ochii ei o umbră de durere. I se vedea suferința pe chip și speranța în ochii căprui, rămași fixați pe brățara ce-i împodobea încheietura stângă.

– E de la el. Brățara. Mi-a făcut-o cadou la a doua noastră aniversare. Mi-a zis că vrea să mă obișnuiesc cu bijuterii de la el, ca să nu mă surprindă când îmi va dărui un inel.

– Frumos…

– Da, cel mai frumos! Și totuși, după câteva săptămâni a ales să plece.

– Dintr-odată? Dar de ce?

– Nici azi nu am răspunsul la întrebarea asta.

Mi-a spus că reușește să rabde durerea și că, în unele zile, nici nu ai zice că are inima zdrobită, atât de obișnuită e să își ducă suferința cu ea.

Își concentrează puterile pe cariera ei și pe a avea grijă de fratele ei, un puștan de 13 ani, ce locuiește cu ea de câteva luni. Nu pretinde că i-ar fi mamă, dar recunoaște că e o responsabilitate care-i încarcă umerii.

Gătește pentru doi, face curățenie pentru doi, spală haine pentru doi, face teme împreună cu el, are răbdare să răspundă milioanelor de întrebări pe care le are un băiat ce începe să descopere lumea și-l iubește… cât pentru doi. 🙂

– Mulțumesc că ai împărțit timpul tău cu mine! Mi-au plăcut minutele astea împreună. îmi spune înainte să se ridice de pe bancă. Eu trebuie să plec acum, mai am o întâlnire, înainte de finalul meciului de baschet, de la care trebuie să îl iau pe fratele meu. 

– Mulțumesc că ai avut încredere să împărtășești!

Zâmbesc politicos și o privesc cum se îndepărtează. Același mers puțin apăsat, aceeași postură impecabilă, același parfum rămas în urma ei.

Am cunoscut odată o femeie puternică…

Advertisement

Femeie, tu vezi cât de puternică ești?

M.”