Sunt cazuri când femeile povestesc că, în copilărie, mama le insufla ideea că este de ajuns ca ele să fie iubite, iar cel care iubește nu mai contează. Trebuie să să fii cel care-și permite să se iubească pe sine. Săptămâna trecută, o domnișoară stătea în fața biroului meu și vorbea foarte clar despre faptul că ea nu are de gând să iubească.

Motivul principal au fost cuvintele mamei, care i-a spus că într-o relație este suficient să iubească doar unul. Ea, dacă se va lăsa iubită, îi va fi confortabil. Fata a vorbit atât de convingător, încât m-am simțim mai mică decât ea. Am stat și-am ascultat-o, amintindu-mi de toamna trecută…

Toamna trecută. Era deja sfârșit de noiembrie, iar eu eram la un sanatoriu dintr-o suburbie. Oameni practic nu erau, eu m-am bucurat că voi avea parte de liniște și singurătate. Din când în când, am întâlnit pe coridoarele sanatoriului o doamnă în vârstă, singură.

Caracterul ei era pictat pe chip: buze înguste strânse ce trădau capricii, ochi de prădătoare, emoții sub formă de grimase pretențioase. Din fericire, ea nu a intrat în discuții cu mine. Într-o dimineață, stăteam pe verandă cu cartea în mână și cu o cană de ceai alături.

Vremea era plăcută, cu soare și aerul era ușor răcoros. Dar nu am reușit să rămân mult timp singură, fiindcă vecina mea, doamna de care vorbeam, s-a așezat alături de mine. A început să se uite cu atenție la tânărul care repara o mașină. O făcea foarte atent, fără mișcări bruște.

„Cât de tare seamănă cu el…”

Am auzit vocea ei. „Foarte tare seamănă. Și cât de mult l-am iubit! Știi, se întâmplă să întâlnești un bărbat și să-ți dai seama că dorești și iubești totul la el: cum arată, vrei să dormi cu el, să-i naști copii, să gătești, să-l privești cum mănâncă…

Asta mi-am dorit și eu de la el și el de la mine. El la fel era lăcătuș și visam cum mă va îmbrățișa cu mâinile murdare de motorină și niciodată nu mă va lăsa să plec de lângă el. Ambii eram din familii foarte sărace, eu eram dintr-o familie cu 5 copii, el mai avea 7 frați și surori.

Anii pe atunci erau foarte grei. Mama mea nici nu a vrut să audă de el. Apoi a apărut Alexandru. A fost trimis în satul nostru ca inspector de la comitetul raional. Super serviciu pe atunci. Imediat i s-a oferit apartament separat, o mașină personală. Mă plăcea. De ce, nu știu…

Arătam ca un câine al nimănui: slabă, cu coastele ieșite în afară, cu hainele ponosite și largi pe mine. M-a observat, s-a îndrăgostit și s-a hotărât să se căsătorească cu mine. Mie nu doar că nu-mi plăcea de el, dar îmi era foarte antipatic și neplăcut. Dar mama nu m-a lăsat să mă gândesc prea mult.

Mi-a spus să fac acest pas până nu se răzgândește. O astfel de fericire se întâmplă o dată în viață și este mai ușor când ești iubită. La început e mai greu, dar te deprinzi… M-am căsătorit cu Alexandru. El a făcut totul pentru mine: ne-am mutat la oraș, nu mi-a dat voie să muncesc.

Am născut doi copii

Dar, cu cât mai multe îmi oferea, cu atât mai tare eu îl respingeam. Nu am putut să depășesc această situație și această repulsie a mea față de el. Interesantă situație: cei care spun că e mai ușor atunci când ești iubită, iar tu nu iubești, ei oare știu cum e să te atingă două brațe străine?

Oare știu cum e să nu poți oferi un răspuns? Am încetat să mai fiu eu însămi. Dintr-o domnișoară plină de viață m-am transformat într-o femei isterică, frustrată, urâtă, plină de griji. Mă răzbunam pe toți: pe soț, pe copii, pe oamenii din jur…

Într-o zi, eram la gară cu niște treburi. L-am văzut pe el, pe primul bărbat. Înalt, frumos, aranjat. Mi-am pierdut controlul. Am țipat, am alergat spre el și l-am îmbrățișat. Mi-am scăpat și pantoful din picior. Dacă mi-ar fi cerut în acea secundă să plec cu el, aș fi plecat.

Dar el nu mi-a cerut. El nu a zis nimic. Stătea fără să spună nimic. Doar m-a privit cu dispreț, apoi mi-a luat mâinile și mi le-a aruncat de pe umerii lui și s-a urcat în tren. Trenul a pornit, dar eu încă alergam în urma lui. Mi-am venit în fire, iar când m-am întors, l-am văzut pe Alexandru cu copiii. Toți mă priveau stupefiați. Ce era în privirea lor, este imposibil de redat.

După acest incident, Alexandru s-a închis în sine. A început să citească cărți și a murit cu puțin înainte de a face 47 de ani, după ce a stat o noapte întreagă într-o arhivă. În documentele lui am găsit o scrisoare adresată mie: „Dacă atunci m-ai fi refuzat, aș fi rezistat. Dar ai acceptat și eu nu am mai trăit. Doar am meritat ceea ce am am primit așa, pur și simplu…”

După, viața mea s-a prăbușit

Se pare că totul a fost susținut și creat de el. Copiii au plecat, aproape că au încetat să mai comunice cu mine. Să fiu sinceră, nu am suferit… Nu orice femeie poate avea tăria să recunoască că nu poate iubi copiiii care s-au născut din iubire falsă. Nu mai am nimic de pierdut.

Viața și soarta mea demult sunt hotărâte. Scuze pentru această mărturisire neașteptată. Mulți cred că nimic nu e mai scump și mai bun în viață decât banii, lucrurile materiale, casele, mașinile, îndestularea. Din cauza asta mulți se vând. Pentru bunuri materiale se vând.

Da, eu toată viața am avut de toate, n-am dus lipsă de nimic, dar așa și nu am cunoscut fericirea. Nu am putut să o cumpăr… Voi muri bogată, dar atât de nefericită”.

Când m-am trezit din amintirile mele, domnișoara încă continua cu îndrăzneală și convingere să afirme că dragostea nu înseamnă nimic și ei nu-i pasă dacă nu se va căsători din dragoste. Dacă aș fi întrerupt-o și i-aș fi infirmat toate aceste adevăruri ale ei spuse de alții, ar fi fost, la fel, doar niște adevăruri ale altora…

Dar la fiecare dintre noi, adevărul vine pe cale sigură, proprie și ne învață niște lecții dure. Poate prea dure uneori. Așa că am lăsat-o să își învețe lecția…

Psiholog Lilia Grad