Care e soluția pentru singurătate? Care e soluția pentru indiferență? Cea pentru iubirea neîmpărtășită? Nu cred că există… Nu trebuie să te întrebi cum de unii oameni își pierd mințile și de ce și le pierd… Le pierd odată cu iubirea neîmpărtășită, cu sentimentele care până acum îi făceau fericiți, împliniți.

Pierzând iubirea, oamenii se rup de realitate, se rup din propriile umbre. Realitatea e mult mai furtunoasă, mai înspăimântătoare, mai întunecată. Nu mai există lumină. Am simțit pe propria piele când am rămas doar eu și propria mea umbră.

Doar eu și frica. Doar eu și dorul. În fiecare zi înfruntam dezamăgirea, soarele care-mi ardea sufletul și-l prefăcea în cenușă. Erau zile când pur și simplu respiram. Când eram atât de pustie. Au dispărut zilele cu soare, cu vise, cu planuri. Îl iubeam, iar el – nu! Ce poate fi mai dureros…

Odată cu respingerea lui, au început nopțile sumbre și furtunile din creierul meu care nu se mai opreau niciodată. Cele care au devenit realitate erau coșmarurile. Am devenit o umbră, o soartă, un chip. Atât! Visam să vină el, să vină să mă scoată din abis, să mă mângâie și să-mi redea liniștea. Dar nu venea nimeni.

Am luptat! A fost o adevărată luptă, cea mai dură luptă cu mine, cu el, cu lumea, cu teama. Într-o zi, am închis ochii și mi-am imaginat că pot. Mi-am imaginat că pot și altceva decât să stau în stare de nedumerire, de inerție, de neputință în fața durerii.

Am făcut-o

Mi-am blocat teama. Mi-am blocat fricile. Mi-am îngropat trecutul și am scos la lumină visele mele, gândurile mele pline de entuziasm, ideile mele despre mine și despre viitor. El lipsea, dar nu-mi mai păsa de lipsa lui. Am adunat atâta iubire în mine, am păstrat-o.

Acum eram gata să o dau cuiva care să o vrea, să o merite. Am luptat! Cu mine, cu el. Cu toți cei din jurul meu, cu toate fricile mele, cu toate lipsurile mele, cu toate iubirile mele și am ieșit la suprafață. Acest lucru era cel mai important: am reușit să ies din acest întuneric.

Nu am mai vrut să stau să mă gândesc ce are motivul indiferenței lui, căci eu nu aveam nimic cu el deja. Am înțeles că nu este omul meu, nu este cel care să mă poarte prin lume încât să-mi pese. Nu el! Am deschis ușa sufletului și am lăsat să intre lumina, visele. Noi gânduri, noi oameni.

Am evadat din acea umbră a lumii, convinsă că de data aceasta nu voi mai permite să se folosească cineva de timpul și de emoțiile mele. Nu voiam răzbunare, nu erau geloasă. Am înțeles că fiecare om are povestea lui și omul lui.

Sunt în regulă cu această iubire pe care o port în inimă, nu trebuie să mă judec pentru asta. Dar pentru liniștea mea nu voi mai trăi doar cu emoții, cu iluzii. Nu iluzia este cea care îți aduce lumină în suflet. Merit mai mult decât speranța.

© De Vorbă cu Tine