După despărțirea de el, lumea mea interioară a murit! Trupul, mintea și sufletul meu au încetat să mai existe într-o armonie perfectă așa cum erau obișnuite să fie.

Am devenit un păianjen după ploaie, care se lupta în propria casă cu întunericul, cu fricile, cu apa, cu singurătatea….

Mi-am dat seama că am pierdut controlul. Controlul cu timpul, cu sentimentele, cu mine însămi. Nu mai puteam face față traficului vieții care decurgea domol, spre drumul ei, spre mersul ei firesc, dar eu nu mai făceam parte din acest spațiu și timp.

Rămăsesem undeva, suspendată între trecut și prezent, între iubire și durere, între întrebări și fără răspuns… Totul începuse frumos, curat, sincer, poate prea copilăresc. Eu, plină de vise, idei, zbucium. El, plin de idei, patimi, dorințe.

Visam lucruri care nu aveau să se împlinească niciodată. Dar cine-ar fi știut… Nu vedeam nimic și nu auzeam nimic. Eram doi îndrăgostiți efemeri, într-o lume efemeră, sub un univers călător. Stăteam cu brațele încrucișate și nu lăsam viața să se scurgă din ele.

Stăteam cu visele sub pernă și nu le lăsam să plece. Stăteam cu iubirea în piept și nu o lăsam să respire. Vedeam lumea în alb și negru. A noastră lume era plină de culoare, de zbucium, de vise, de gânduri, de idei, de patimi, de păcate, de soare. Apoi… Apoi n-a mai fost nimic!

S-a prăbușit lumea mea. S-a năruit castelul de nisip pe care l-am plămădit eu, cu mâinile mele, pe malul unui lac de vise. Dar au venit lacrimile și l-au luat la vale. Am început să dau păienjenișul de pe ochi la o parte, am văzut realitatea și m-am speriat.

Soarele era prea zgârcit cu mine

Nu mai voia să-și aprindă lumina sa și am stat așa, în întuneric, o bună bucată de timp. Chiar prea mult timp. Am aprins o țigară, dar a ars prea repede și mi-a lăsat doar un gust de el. Plus că mi-a lăsat cicatrici pe suflet. Cicatrici pe inimă. Cicatrici pe retină, pe minte, pe corp. Cicatrici atât de multe…

Știam cine am fost, nu mai știam cine sunt, nu mai voiam să știu cine voi fi. Nu-mi mai păsa. Ar fi trebuit? Apoi am înțeles că cicatricile mele nu se vor vindeca dacă nu le voi trata. Și am început să le tratez. Cu primele raze de soare ale răsăritului.

Cu primele stele din noapte. Cu primele poezii aruncate pe o foaie. Cu primele gânduri cărora le-am dat suflet și au vorbit în locul meu, au plâns în locul meu, au sperat în locul meu. Apoi le-am luat eu locul. Am început eu să sper, să visez iar.

Mi-am ales un drum nou: o stradă cu sens unic și am mers doar înainte. Nu am privit în urmă. Am încercat să fiu fericită așa cum eram, încă cu urme de cicatrici. Dar erau urmele mele, ale luptei mele.

Am reușit. Sper că am reușit. Am înțeles că viitorul și drumul drept spre care trebuie să privesc sunt eu și nimeni altcineva. Mi-am aprins prezentul într-o țigară și am tras cu sete din noile vise, din noile gânduri, noile idealuri. Am avut dreptul să greșesc.

Am avut dreptul să calc strâmb. Acum, sunt pregătită să nu mă mai las să fiu păianjenul de după ploaie care se îneacă în trecut. Acum sunt pregătită să fiu albina care zboară spre floare să prindă cel mai dulce nectar.

© De Vorbă cu Tine