Ea avea atât de multă încredere în omul ei drag. A sperat până în ultima clipă că totul se va schimba, el va înțelege că nu poți construi de una singură o poveste de iubire, el va fi responsabil, el va acționa, el va demonstra că are rost.

Dar erau doar speranțele ei și atât. Zilele fugeau una după alta, dezamăgirea era tot mai mare, lumea lui devenea tot mai necunoscută. Atunci când i-a spus că pleacă, voia doar să-l provoace la o reacție. El a dat din umeri și nimic mai mult.

Ea a luptat în fiecare moment al relației, a cedat de fiecare dată, a acceptat tot felul de explicații, a încercat să-l înțeleagă, să pună indiferența lui pe seama felului de a fi. Dar în cele din urmă a înțeles că nici toate argumentele din lume nu pot salva un deznodământ trist.

Într-o zi, a ales să se iubească pe sine mai mult. Să-și asculte sufletul și să nu mai caute surse de liniște și bucurie lângă un străin. Cu cât se accepta și își înțelegea mai bine propria lume, cu atât devenea mai clară dorința de a pleca.

Nu era sănătos să sacrifice totul pentru o iluzie. Nu era în regulă să accepte tot felul de umiliri, doar pentru a păstra un partener toxic. Nu era normal să uite de sine, considerând o prioritate alte visuri, alte planuri.

Se va retrage în lumea ei, găsind acolo resurse pentru a înțelege adevărul și a merge mai departe. Cert este că nu mai putea continua așa, nu mai avea energie și nici motive să stea.

Ea va continua să iubească

I-ar fi fost imposibil să uite toate experiențele trăite, toate amintirile adunate, toate lucrurile în care a crezut cu adevărat. Însă nu mai voia să împartă iubirea cu un om care nu credea în ea. Nu voia să spere în zadar.

Totul pentru că a ajuns la o concluzie importantă: acest bărbat, de fapt, nu este omul ei. Nu i-a păsat niciodată de relația lor, nu s-a implicat decât atunci când avea un interes, nu venea alături de ea decât atunci când avea chef.

A refuzat să lupte în clipa când starea de singurătate trăită în relație a devenit copleșitoare. Se simțea singură chiar și atunci când el era aproape, privind-o plictisit. Nu a întrebat-o niciodată cum se simte, ce mai face, dacă totul este în regulă.

Ea a luptat, dar a venit și acel moment decisiv, când resemnarea și-a pus amprenta peste tot. Nu mai putea să facă nimic, nu mai avea rost, nu mai găsea scuze. Lucrurile pur și simplu continuau într-o manieră mecanică.

Ei nu mai aveau ce să își spună. De fapt, ea a decis să păstreze pentru sine sutele de întrebări fără răspuns. A ales să tacă, decât să accepte un monolog trist. A ales să se detașeze emoțional, decât să sufere.

În ziua când va înțelege că eforturile ei nu sunt apreciate, că toate cuvintele ei nu sunt ascultate, că atitudinea ei nu este înțelească, că nimic nu poate înlocui iubirea, ea va înceta să mai lupte.

© De Vorbă cu Tine