Când dezamăgirea nu mai doare?…

Am adunat cuvintele de mai jos în două zile de gânduri, întrebări și nelămuriri.

Aveam și contextul potrivit: o nouă rană în piept, proaspătă, cât să îmi amintească că pot să duc durerea.

Aveam și cuvintele pline de venin pe care voiam să le arunc aici.

Aveam să “strig” în gura mare despre cum doare acum, despre ce nenorocire îmi dă viața iar în brațe, despre cum se simte în corp să fii rupt în bucăți, iar.

Voiam să scriu în numele tuturor celor care au simțit cum e să rămâi fără aer când afli despre minciuna celui pe care îl iubești.

Voiam!

Și-apoi am amânat să public articolul, câteva ore doar.

Și când l-am recitit, mi-am dat seama că nu simt nimic din ce am scris.

Da, simt furie. Minciuna cuiva în care ai crezut orbeste nu are cum să nu apese în suflet.

Da, simt nevoie de răzbunare. Într-o formă sau alta, vreau să simtă și celălalt durerea asta… Știu. O să treacă sentimentul ăsta. Sufletul meu e mai bun de atât. Poate mai mult de atât. Dar azi, azi așa simt.

Da, simt dezamăgire. Pentru a mia oară. Dezamăgirea care pare că a devenit latimotiv în ecuația dintre noi.

Doar că… Dezamăgirea nu mai doare. De data asta, nu mai e despre celălalt.

Și m-a blocat asta.

Să simt asta.

De fapt, să nu mai simt. Să mă uit spre greșeala celuilalt fără să urăsc. Să accept sincer că, deși sună ciudat, a făcut cum a știut mai bine. Să înțeleg că atât a putut. Să învăț că oricât ai iubi potențialul unui om, dacă el nu îl scoate la iveală și nu îl folosește, tu n-ai puterea să îl faci să strălucească.

Mi-am aruncat ochii spre cer, căutam răspunsuri în albastrul curat al neantului.

Și-apoi am înțeles… Când dezamăgirea nu mai doare, e pentru că iubirea ta moare.

M.