fb

Trecutul e ca o mlaștină ce te sufocă încet, încet dacă trăiești cu el în prezent

Trecutul. Ce este trecutul? E ca o mlaștină ce te sufocă încet, încet dacă trăiești cu el în prezent. Toți avem un trecut care ne-a format, care ne-a învățat să trăim corect, ne-a arătat cum e iubirea, trădarea și dezamăgirea. Am și eu trecutul meu. Un trecut care m-a învățat să lupt pentru o viață mai bună, să cred în mine, să nu uit, să iubesc și să nu mă mai las amenințată, să nu-mi mai fie frică. Nu trăiesc cu el, nu-l implic în prezent, viitor sau în deoarece nu aș mai fi fericită. Doar că uneori fără să vreau apar circumstanțe și momente care îmi amintesc de unele momente dureroase. Atunci plâng și sufăr în tăcere. Trecutul meu nu e doar un trecut simplu și monoton. Trecutul meu are un secret. Secretul ce l-am tăinut ani la rând, crezând că astfel mă voi simți mai bine, sau poate că am dorit să-i feresc pe cei care mă iubesc de durere. Dar am realizat că nu se poate, trebuie să mă destăinui. Să-mi spun experiența mea de viață. Să-mi spun durerea și fericirea, Să-mi arăt sufletul rănit, să -mi spun greșelele și regretele.

Bine ați venit în trecutul meu. De azi îmi veți afla secretul. De azi veți fi confidențialii mei. De azi voi îmi veți șterge lacrimele, chiar dacă va fi virtual. De azi îmi veți afla suferința tăinută. Aveți răbadare, descoperiți-mă. Eu îmi dezbrac sufletul de amintiri, durere, secrete, frustrări și regrete. Eram îngenuncheată. Tremuram și plângeam în hohote. Tot corpul mă durea din cauza durerilor. Nu aveam putere să mă ridic, iar din cauza loviturii puternice ce mi-a dat-o în cap se învârtea totul în jur. Părul era vâlvoi, deoarece a șters cu el fiecare colț din casă. Doream să scap de acel coșmar, nu mai doream să tac. Tăcerea doare. Știam că ceea ce doresc să fac ar putea să mă coste dur. Să plătesc cu viața. Dar am realizat că eu sunt stăpână pe viața mea și am tot dreptul să nu tac. Am realizat că nu sunt o jucărie, că sufletul meu nu e un coș de gunoi, că nimănui nu trebuie să permit să mă umilească și să mă scuipe. Am realizat că acea copilă fricoasă și naivă s-a transformat într-o luptătoare care a înțeles cum arată viața. Am realizat că frica mă doboară la pământ. Trebuia să acționez, nu să plâng în tăcere și să-mi ling rănele care sângerau.

Sufeream, era vina mea, eu permiteam acest lucru. A venit timpul să-mi pun scut și să arăt că am suflet.Sunt om. A venit timpul să merg cu capul sus, nu târâș. A venit timpul să mă ridic. Adunâdu-mi puterile ascunse în suflet m-am ridicat. Cu pași mărunți m-am îndreptat spre camera mea. La intrare era el, cel care îmi distrugea sufletul.

– Nu voi tăcea. Auzi? Gata, ajunge. Nu-mi este frică de tine. Voi spune la toți că…

-Închide gura. Nu poți face asta, ești un gunoi. Dacă deschizi gura, te voi omorâ. Pot să o fac.

-Omoară-mă! Restul ai făcut, m-ai distrus, mi-ai golit sufletul. Hai fă-o, ce stai.

Îndreptându-se spre ușa de la intrare a luat ciocanul care stătea lîngă un ungher prăfuit.

-Îți vor sări creierii pe pereți de îndrăzănești să-i spui cuiva. Ai înțeles?

-Nu! Mai bine mor, decât să tac și să sufăr.

-Te omor.! Am închis ochii era întuneric. Oare așa arată moartea? Va urma…

Cu drag, Mary!