fb

Timpul ne învață atât de multe lecții importante. Iată câteva dintre ele!

În viață totul se întâmplă gradual. Nu ne naștem nici genii, nici filosofi. Pe parcursul căii noastre existențiale însă izbutim să descoperim noi dimensiuni ale lumii înconjurătoare, învățând în acest fel și cine suntem noi înșine. Astfel, călătorind printre mii de experiențe, ne zugrăvim treptat și un stil propriu de analiză, comparație și sinteză a lucrurilor.

De aici vine și specificul personalităților noastre, care prin timp evoluează. Firește că există o parte din noi, care va rămâne autentică și neschimbată indiferent de orice tentativă radicală de a fi îmbunătățită sau schimonosită. Anume acea parte suntem noi, cei adevărați. Ea ne reprezintă și tot ea rămâne întruchipată în amintirile despre noi ale celorlalți oameni.

Totuși, cu timpul ceva se schimbă în noi.

E vorba de atitudinea noastră față de viață. Deși diversă de la om la om, atitudinea fiecărei persoane evoluează conform unui șablon standardizat.

Doar gândiți-vă! În copilărie ne impresionează totul, începând cu bulinele de pe rochia mamei și culorile fascinante ale acesteia și terminând cu gângăniile pe care le descoperim în curtea din fața casei. Ne încredem în fiecare cuvânt spus, în fiece emoție și reacție. Trăim cu filosofia adulților și semenilor care ne înconjoară, preluând-o și devenind noi reprezentanți ai acesteia.

În adolescență suntem îndeosebi de sensibili la lucrurile care se întâmplă cu noi. Doar că de aici încolo nu ne mai lăsăm atât de seduși de frumosul lucrurilor elementare. Adolescenți fiind, credem că suntem maturi deja și că am devenit capabili să apreciem lucrurile importante și să le lichidăm pe cele inutile. Dar rareori lucrurile stau astfel. Adevărul e că, deși renunțăm la infantilismul tipic copilăriei, preluăm o altă formă a acestuia – naivitatea. Asta înseamnă că reacționăm afectiv la tot ce ni se întâmplă, luând asta pe cont propriu și angajându-ne cu trupul și sufletul în evenimentele din viața noastră.

Pe de o parte, această implicare reprezintă un exercițiu psihologic bun, capabil să ne învețe cât este de important să luăm atitudine față de viața noastră și nu să fim martori pasivi ai acesteia. Pe de altă parte însă, ea ne obosește și ne atenționează că nu tot ce ni se întâmplă merită timpul, efortul, banii și energia noastră.

Devenind adulți, realizăm că vechile clișee de tip: „Am fost rănit și m-am supărat” nu mai funcționează.

De acum încolo înțelegem că nu fiecare cuvânt urât aruncat în adresa noastră ne definește, de fapt; că nu fiecare trădare e menită să ne debusoleze de pe drumul vieții; că nu fiecare problemă trebuie într-adevăr soluționată.

Astfel, rămânând fideli oamenilor, planurilor și scopurilor noastre autentice, observăm că cele inutile dispar traptat din viața noastră, eliberându-ne pentru totdeauna…

Cred că, până la urmă, ăsta și este farmecul maturității, curajul de a spune NU lucrurilor care-ți împovărează cele 24 de ore cu senzații toxice, stagnante și incorecte!

Daniela M.