fb

Suntem binecuvântați să fim copiii răsfățați ai naturii. Uneori vorbesc cu marea și o rog să mă primească în imensitatea ei…

Fragment din romanul „Portocalele verzi” de Vitali Cipileaga

A plecat dimineața să lucreze parcela. Am vrut să-i gătesc ceva gustos la prânz, dar nu mă simt în stare. Mă doare îngrozitor capul, am o stare de greață și amețeală continuă, imposibil de suportat în ultima lună. Mi-aș dori să găsesc mai multă putere în mine. Uneori vorbesc cu marea și o rog să mă primească în imensitatea ei, să mă spele de boala care-mi curge prin vene și să mă arunce înapoi, printre pietre, puternică și sănătoasă.

Marea mă ascultă, așa cum e obișnuită ea să asculte toate rugile Micilor Sirene, dar nu mai poate interveni pentru mine. O văd zbătându-se neputincioasă, ca o mamă care luptă pentru viața copilului său. Și în mine se face liniște și mă umplu de frumos la gândul că suntem binecuvântați să fim copiii răsfățați ai naturii.

Fiecare picătură de apă, fiecare fir de iarbă, fiecare rază de soare, ne sunt dăruite necondiționat, pentru a ne completa ființa. Suntem un pământ și o apă toți, iar energia mea transformă locul în care mă aflu, așa cum acest loc mă transformă pe mine.

Comandă noua mea carte, romanul „Portocalele verzi” pe Libris (livrare în România) sau Bestseller (livrare în Moldova  și internațional)

Știu că marea mă aude, dar Mama Natură este încă furioasă pe mine, pe alegerile mele, pe toate lucrurile pe care le-am luat drept gratuite: pe razele de soare de care m-am ascuns, pe firele de iarbă pe care le-am călcat în picioare, pe picăturile de apă pe care le-am contaminat, pe oamenii pe care nu i-am iubit suficient…

Femeia din mine are atât de multă putere, e plină de viață, e gata să riposteze. Oceanul mă va ajuta, va scălda pietrele și toată neliniștea mea odată cu ele. Îi sunt recunoscătoare naturii, mi-e rușine că am ignorat-o până acum de atâtea ori, că i-am subestimat forța. Sunt gata să-mi iau revanșa, o dată pentru mine și încă o dată, pentru copil.