De când totul s-a răcit între noi nici serile nu mai sunt ca altădată și nici diminețile nu mai au același soare. Eu m-am schimbat. Nu pentru că am vrut, dar pentru că așa s-a primit. Zi după zi ne-am îndepărtat și lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Nu mai sunt planurile noastre comune și nici visurile parcă nu se mai împlinesc. Am iubit, acum nu știu ce să mai simt. Suntem doi străini, un pat rece și-o casă goală.

La început totul era frumos. Tu mă făceai să-mi fie dor și mă motivai să vin mai repede acasă. Apoi ceva ne-a înstrăinat. Poate deprinderea. Poate pretențiile tale. Poate timpul meu. Ne-am regăsit fugari de propria inimă și de fiecare dată când porneam o discuție se termina cu ceartă. Într-o zi am și încetat să ne certăM. Am devenit doi muți și doi surzi. Nu ne mai ascultăm, nu ne mai atingem, nu ne mai spunem un noapte „bună”.

Atunci am înțeles că așa nu mai merge. Am avut curajul să îți spun ce simt și de ce nu mai simt la fel. Tu ai înțeles, pentru că mă iubeai prea mult. Am decis să ne dăm o șansă. Am încercat. Lucrurile au început să meargă, cel puțin tu îmi vorbeai și eu îți răspundeam. Dar tu voiai mai mult, voiai ceea ce nu îți puteam da. Voiai dragoste. Atunci a fost prea târziu. Patul a rămas rege. Și casa a rămas goală.

Sunt doi străini în casa noastră. Unul sunt eu, care nu te mai iubesc și una ești tu, care mă iubești prea mult.