fb

Străine, îmi lipsești…

Te-am așteptat când mi-era toamnă și când mi-era primăvară. Te-am așteptat când eram fericită și când eram tristă. Te-am așteptat clipe și ani buni.

Când ai venit, erai deja un străin pentru mine. Nu ți-am recunoscut vocea și mai ales gesturile. Știam că ai să-mi spui ceva important. Ai zis doar că trăim o iubire imposibilă.

Ai plecat apoi, la fel de străin și la fel de necunoscut. Și totuși, ai lăsat în urmă o amintire. Poate că cea mai vie și mai dorită amintire.

Clipele au trecut în veșnicii, veșnicia se dizolva în doze de fericire, fericirea nu era a noastră și tu nu erai al meu. Și totuși, te-am păstrat. În gând, în inimă, în secret.

Apoi secretele s-au risipit. Apoi am înțeles că uneori nu omul te schimbă, dar ceea ce trăiești pentru el.

Și am trăit. Te-am trăit până te-am uitat, te-am vrut iar, te-am păstrat, te-am urât, te-am înțeles. Erai un imposibil pentru mine și totuși visurile erau atât de posibile.

Dincolo de ele, golul se umplea cu speranțe, cu erotism, cu șoapte.

Străine, îmi lipsești…