fb

Și nimic nu va mai fi la fel ca înainte…

De ce există trecutul? Să ai amintiri, să știi că nu mereu a fost fericire în viața ta, să te gândești la cineva și să zâmbești sau dimpotrivă, să-ți apară lacrimi în ochi? Noi, oamenii, avem deprinderea să ne agățăm cu mâinile și cu vârful unghiilor de un sentiment expirat. Și-l inspirăm, și ne dăm seama că-i toxic, și o facem încă o dată. Primim plăcere de la propria nefericire, știind doar că undeva, cineva drag e fericit. Și parcă asta e tot ce contează. De ce există trecutul? Oare nu pentru a putea lega umbra noastră de umbra cuiva?

Într-o zi îți spui că ajunge sau pur și simplu mintea ta refuză să mai accepte două lumi paralele. Lași totul undeva într-un ungher pustiit și te-ntorci cu fața spre lume. Aici găsești oameni fericiți, petreceri, fum de țigară, înghețată cu vișină sau un bilet la teatru. Te resemnezi și le accepți pe toate. Știi cumva că asta te va face să uiți sau să-ți aduci aminte mai puțin.

Îți găsești un job, un club unde să ieși în serile de weekend, cărți bune pentru nopți ploioase, câteva prietene deocheate… Călătorești mai mult, zâmbești mai des, trăiești mai simplu. Fără prea multă dramă. Știi că altfel nu poți fi tu. Și simți că trecutul e parte din acest TU. Știi, simți. Îți dai seama că ceea ce simți de fiecare dată învinge. Pentru că umbra ta va fi mereu legată de umbra lui.

Și nimic nu va mai fi la fel ca înainte…