Scenariul vieții, pe care îl alegem în fiecare zi

Cine este cel care scrie povestea vieții noastre? Cine decide când să ne căsătorim, când să facem copii și câți? Este cineva care scrie scenarii de viață? Da, există: aceștia suntem noi înșine! Cuvânt cu cuvânt și filă cu filă, noi ne scriem propriile scenarii.

Le scriem așa cum simțim, așa cum am văzut la bunicii noștri, la părinții noștri, încercăm să le copiem soarta, pentru că noi nu știm să o facem altfel. Ei ne-au oferit primele lecții despre soartă, am văzut cum trebuie să trăiești, pe cine să iubești. Ce este și ce nu este posibil.

Totul se moștenește din mamă în fiică și din tată în fiu. Din tot ce am văzut și am auzit, am ales partea noastră care credem că ne reprezintă în dependență de scenariul nostru de viață. Este exact felul în care a trăit bunica noastră, apoi mama noastră, exact felul în care ele au iubit, au suferit, au plâns și au acceptat viața pe care au avut-o ca pe un mare cadou. Căci altfel, cum? Cum? Există altfel?

Fiecare din noi își are propria sa credință și propriul set de valori, un set de reguli sau principii, după care ne conducem. Cu grijă și speranță, aceste valori sunt transmise din generație în generație, sunt absorbite de noi și transmise mai departe copiilor noștri. Doar foarte puțini dintre noi își pun întrebări: ”De ce trebuie să trăim așa ca bunica? Sau ca mama? De ce alegem doar acest gen de bărbați? De ce ne construim viața astfel? De ce pentru unii totul pare atât de simplu, iar noi suferim toată viața?”. Există câteva cele mai răspândite scenarii de viață, poate că printre acestea îl vom regăsi și pe al nostru:

1. Familia perfectă

„În viață totul trebuie să fie perfect! Ideal! Căci altfel, ce vor spune vecinii? Ce va spune lumea?”Acestea erau sfaturile părinților pentru noi: să creștem perfecționiști. Dar cu ce preț? Mereu simțim nevoia de a ne menține în acest ritm, de a justifica așteptările altora, de a pune pe primul plan nevoile altora.

Drept urmare, căpătăm o mulțime de dependențe și boli psihosomatice. Și ajungem să ne punem o mulțime de întrebări: ” De ce trebuie să ne dovedim în mod constant demnitatea? Ce a fost în copilăria noastră atât de rușinos, de a trebuit să ascundem? De ce acum avem nevoie ca societatea să ne recunoască și să ne respecte?”

2. O familie înstrăinată

Atunci când formăm o familie, avem un soț, uneori avem impresia că nu-l cunoaștem, că nu-l înțelegem. Credem că îi facem o favoare doar fiind alături de el și soțul ar trebui să ne fie recunoscător pentru asta. De fapt, atât noi, cât și perechea noastră avem înrădăcinate o mulțime de revendicări și nemulțumiri. Suntem ca două nave, fiecare plutind propriul său curs. Conflictele nu sunt rezolvate, nemulțumirile nu sunt eliminate

Credem că trăim împreună de dragul copiilor, dar de fapt nici nu știm cum să trăim altfel. Evităm intimitatea, discuțiile. Suntem foarte vulnerabili în fața problemelor. Simțim multă rușine și durere personală, ca cea a unui copil rănit. Suntem dezamăgiți de felul cum au evoluat lucrurile, că am rămas cu dureri și așteptări… Atunci alegem să avem grijă de copii, să fim ocupați peste program la serviciu, evităm să vorbim, să luăm decizii împreună. Ne ascundem fiecare în gaura sa. Și devenim niște străini unul pentru celălalt.

3. O familie crudă și inhibată

De obicei, în astfel de familii există ceva rușinos, care se ascunde de ochii lumii: un bărbat alcoolic. Soțul este agresorul, soția este victima, iar copilul este salvatorul. Desigur că poate fi diferit, depinde cine este șeful în casă. O fată care crește într-o asemenea familie devine și ea victimă, la rândul ei, atunci când se căsătorește și urmează același sistem în viața ei. Familia vede dușmani în toți și în toate.

Trăiesc toți într-o lume ostilă, unde nevoia de supraviețuire este foarte mare. Dar ce preț plătim dacă venim dintr-o astfel de familie: bătăi, izolare, nevoia de a minți, dezvoltarea bolilor, atât fizice cât și psihice. Deci acest mod de relații este clar că este pus din copilărie. cerc vicios.

Realizăm că ceea ce am considerat principiile noastre și ceea ce am crezut că este corect, nu este al nostru. Că tot ce am făcut în viața noastră, toate regulile s-au dovedit a fi ale bunicii sau ale mamei noastre. A fost viața mamelor noastre repetate de noi.

Să mai avem încredere în bărbați? Să fie posibil să îi iubim? Să fie posibil să punem dragostea mai presus ca orice? Să încercăm să devenim cineva sau să ne mulțumim cu ceea ce suntem la moment? Toate aceste întrebări și le-au pus generații întregi înaintea noastră.

Haideți să învățăm să distingem cine suntem noi înșine, ce este bine și ce este greșit. Să le mulțumim bunicilor și părinților pentru viața și experiența lor, dar să încercăm să fim noi înșine.