fb

Răbdarea este un sentiment profund, dar viața este prea scurtă ca să rabzi tot timpul

Vine o zi când nimic nu mai e la fel. Vine o zi când tragi linie și mergi mai departe. Vine o zi când privești omul de alături rece și trist. Ziua aia e sfârșitul vostru și începutul tău. Ai răbdat destul, ai trăit prea mult viața lui și ai uitat de viața ta. Ai acceptat, ai plâns, ai luptat și ai înțeles că nimic nu se va schimba. El nu se va schimba. Vine o zi când nimic nu mai e la fel.

Când ai văzut că e indiferent, ți-ai zis să ai răbdare. Când te-au întrebat unii de ce te suferi lângă el, ai răspuns că are un caracter mai dificil și nu își exteriorizează emoțiile atât de ușor. Și totuși, ai zis că te iubește. Că te pierzi în îmbrățișarea lui. Că aveți planuri de viitor. Ce înțeleg ei? Ai acoperit cu răbdarea un răspuns dat grosolan și o absență de trei zile. Apoi un trântit de ușă. Apoi o palmă urmată de o scuză banală. Ai răbdat fiecare cuvânt, fiecare minut. Apoi te-ai trezit într-o zi și ai zis că până aici a fost. A fost frumos, dar prea puțin a ținut. A fost greu și prea mult ai îndurat acest greu. Ai zis că nu meriți așa viață. Că viața e prea scurtă. Că tu mai poți să iubești.

Răbdarea e bună. Până nu ți se urcă în cap, la propriu. Până nu schimbi dragostea pe emoții de minut. Până nu ajungă să rabzi doar tu. Atunci trebuie să faci o alegere: fie rămâi blocată în starea asta, fie mergi mai departe. Și tu ești obligată să mergi mai departe. Pentru că nu are rost. Pentru că ai o viață de trăit. Una frumoasă, cu copii și un om corect în viitor. Una în care să știi să prețuiești și să fii prețuită. Una în care să nu te omori cu secundele. Contează să înțelegi asta la timp. Să lași la timp. Să nu mai rabzi la infinit.

Răbdarea este un sentiment profund, dar viața este prea scurtă ca să rabzi tot timpul.