fb

Nu te iubeam pentru cum arătai, nici pentru ce aveai. Eu te iubeam sincer!

Cât de frumos erai atunci când mă iubeai sincer. Cât de emoţionat erai atunci când mă ţineai de mână şi-mi spuneai că nu mă vei lăsa niciodată să plec. Credeam că ești sincer. Apoi mi-ai vorbit despre formele mele, despre statutul meu. Evident erai mândru că mă ai alături. Dar niciodată nu m-ai întrebat ce e în sufletul meu. Nu ai căutat să afli răspunsuri. Nu ai știut să le ceri. Și-am înțeles atunci că dragostea ta se lega cu un fir de ață de sinceritate și că sincer erai nu atunci când mă priveai în ochi, ci spre decolteu. Dar eu te-am iubit.

Diferența dintre sinceritățile noastre e că a mea trecea dincolo de false impresii. Nu-mi păsa cum arăți și mi-era indiferent ce aveai și cât aveai. Dacă mi-era dor de tine, atunci dorul era trăit. Dacă te simțeam aproape, atunci simțeam mâinile tale, privirea ta, gândurile tale nespuse. Dacă-ți spuneam că te iubesc, atunci să știi că așa-mi striga inima. Te iubeam sincer.

Ah, de-aș fi avut memorie scurtă, de-aș fi lăsat toate gândurile cu tine undeva departe, ca să-mi aduc aminte de ele doar atunci când urma să-ți pese și ție. Dar nu a fost să fie. Și poate asta și înseamnă să trăiești un om, să-l guști, să-l percepi ca parte din universul tău. Tu ai găsit potrivit să mă uiți. Eu am găsit potrivit să te iubesc. Indiferent de cum arătai. Indiferent de cine erai. Erai…