Nu-mi spune să nu mai fiu tristă, când tu nici măcar nu mă întrebi de ce mă doare

Nu-mi spune să zâmbesc, pentru că nu-mi dai motive să te bucur cu zâmbetul meu. Nu mă surprinzi frumos, nu mă faci să mă simt importantă pentru  tine, în viața ta. După o zi grea de muncă aș vrea să mă iei în brațe, să mă întrebi cum mă simt, să mă săruți. Aș dori să-mi oferi acea cădură sufletească de care am atât de mult nevoie. Iar tu conectezi televizorul și privești toate prostiile. Ceea ce privești tu sunt lucruri banale, nu ceea aș dori să-ți spun.

Nu-mi spune să fiu mai senină. Demult nu a mai răsărit soarele pe strada mea. Ai uitat de mine și de noi. Pe zi ce trece ne transformăm în doi străini, suntem singuri în doi. Ne vorbim printre cuvinte și ne ascultăm foarte rar. Nu ne mai oferim timp nouă. Am uitat să ne bucurăm de noi, să ne facem fericiți, să gătim împreună, să alergăm, să ieșim la plimbare. Îmi ceri să fiu fericită, dar fericirea se face în doi.

Nu-mi spune să nu mai fiu tristă, când tu nici măcar nu mă întrebi de ce mă doare. Îmi iei mâna în mâna ta și cu o voce blândă mă rogi să alung tristețea, dar nici nu-ți pasă de ce mă doare. Nu vrei să știi ce mă face să fiu tristă și supărată. Nu dorești să afli gândurile care-mi macină mintea. Vreau să-mi dai întrebări. Vreau să-mi arăți că-ți pasă ceea ce simt, ce mă doare. Îmi doresc să fim mult mai mult decât suntem, nu doar simpli oameni care împart același pat, dar și două suflete care se simt, care se ascultă, care nu vor lăsa ca îndoielilele, încercările să distrugă ceea ce am clădit atât timp.

Nu-mi spune să nu mai fiu tristă, când tu nici măcar nu mă întrebi de ce mă doare. – autor anonim