Noi nu greșim oamenii. Noi pur și simplu ne grăbim să îi vedem așa cum am vrea noi să fie

Noi nu greșim oamenii. Atunci când iubim cu adevărat pe cineva și peste un timp ni se pare că nu mai e omul de altădată și spunem că am greșit alegând-ul pe el drept motiv al dragostei, abia atunci greșim. Pentru că nu iubim ceea ce vrem noi, dar ceea ce îl reprezintă pe el, omul iubit, în fața noastră.

Fie asta ochii lui, felul în care vorbește, felul în care face dragoste sau chiar și indiferența. Iubim fără a percepe dragostea ca o datorie, ci ca un fapt firesc. Iubim și atât. Ceea ce se întâmplă în timp nu e decât pofta noastră de a vedea pe omul de alături altfel.

Noi nu greșim oamenii. Greșim cu emoțiile, cu răspunsurile, cu așteptările, dar nu cu oamenii. Oamenii sunt doar purtători de dragoste și doritori de ea. Cineva oferă și cineva primește. Dacă nu primești sau nu așa cum vrei tu, dai vina pe om. El e idiot. El e responsabil. Fără măcar să știi că pur și simplu cu acest om nu ți se potrivesc dorințele, așteptările, poveștile.

Oamenii care ne iubesc din contra, se schimbă pentru noi în sensul bun, iar mulți percep asta ca un efort. Ca un motiv de a părea mai bun. De aici apare invidia în relație, cine iubește mai mult. Iar invidia e fatală, chiar și pentru cei mai îndrăgostiți oameni.

Noi nu greșim oamenii. Nu greșim nici cu alegerea noastră. Nici cu dorințele noastre. Greșim dorindu-ne un altfel el sau o altfel ea. Greșim cerând ceea ce nu va putea da, nici azi și nici mâine. Greșim reproșând că nu e așa sau altfel și că nu va fi niciodată. Greșim considerând viețile noastre pecetluite de viața altuia.

Greșim sperând că se va schimba. Greșim să vedem în omul de alături un producător de dragoste, noi rămânând simpli consumatori. Greșim să vedem un ideal. Ideal e doar alături de tine sau de alt om. Greșim când vrem ceea ce nu spune. Când vrem ceea ce nu trăim. Când vrem ceea ce nu iubim.

Noi nu greșim oamenii. Noi pur și simplu ne grăbim să îi vedem așa cum am vrea noi să fie.