„Noaptea ne aduce aminte de cei pe care demult trebuia deja să-i uităm”

Sunt oameni care își pun amprenta pe inima și pe sufletul nostru. Își scriu numele cu profunzime în mintea noastră.  Ne doare atunci când lasă totul: visuri, speranțe, dorințe, idei și se duc pe  ușa din spate. Nu spun nimic, nici măcar un simplu „la revedere.” Nu îndrăznesc să ne dea macăr o mică speranță că într-o zi ne vom revedea, ne vom îmbrățișa, vom servi cafeaua împreună și vom discuta, cum o făceam pe timpuri. Ne lasă singuri și melancolici, cu alte gânduri și visuri, cărora le dăm viață pe parcurs ce înaintăm pe drumul ales, fără ei.

Amintirile nu le putem șterge cu un burete. Nu putem să le aruncăm la coșul de gunoi, pentru că ne leagă de un trecut frumos sau mai puțin frumos. Acel trecut care ne-a format, ne-a implantat păreri și gânduri, ne-a schimbat viziunea asupra vieții sau a anumitor lucruri. Atunci când suntem conduși de rutină, uităm tot ce s-a întâmplat cândva, uităm lacrimi, zâmbete, dureri, surprize, regrete. Trăim cu grijile, dorințele, speranțele, dorințele de azi, amâgindu-ne că am uitat de cei pe care cândva i-am iubit. Ne mințim  până la asfințitul soarelui.

Iar atunci când se lasă liniștea peste suflet, când  scăpăm de responsabilitățile de la serviciu, de stres, de obligații și rămânem doar noi și cu gândurile noastre, găsim ascunse prin memorii amintiri prăfuite și tăinuite prin ungherele minții. Găsim amintiri care ne fac să lăcrimăm sau să râdem în hohote. Nu le putem uita atât de ușor, deoarece o parte din noi nu poate lăsa ceea ce a fost frumos. Iar în momente de singurătate răsfoim aceste amintiri, chiar dacă ne facem rău nouă înșine. Avem o scuză, poate naivă, dar e un adevăr. Și adevărul acesta se numește dragoste.

Noaptea e cea care ne aduce aminte de cei pe care de mult trebuia deja să-i uităm. – citat cu autor anonim