fb

Nimeni nu părăsește pe nimeni. Pur și simplu unul decide să meargă mai departe. Cel care rămâne se simte părăsit

Nimeni nu se poate îndrăgosti până când nu a experimentat cum este să fie singur. Nu ne putem îndrăgosti până când nu ne definim ca persoane singure, indivizi separați. Cum, oare, am putea să prețuim cu adevărat, intimitatea împărtășirii cu celălalt, dacă nu am trecut prin absența ei? Cum am putea ști ce înseamnă să fim împreună cu altul dacă nu am trăit experiența de a fi doar cu noi înșine? Cum ai putea simți experiența comuniunii cu celălalt, dacă nu știi cum se simte spațiul în care singura prezență ești tu? Cum ai putea înțelege universul intim al celuilalt dacă nu ți-ai explorat propriul univers? De unde ai putea ști cum este să fii în lumea voastră împreună dacă tu nu îți cunoști spațiul propriei lumi? Cum ai putea să te armonizezi cu o nouă ființă, când mintea ta încă nu și-a găsit ordinea, în tine nu este liniște și armonia în sufletul tău se lasă încă mult așteptată? Cum crezi că ai putea ordona viața voastră împreună dacă în tine strigă dezordinea? Ce te face să crezi că vei ști cum să gestionezi o viață în doi, dacă lucrurile din propria-ți viață îți scapă printre degete? Cum crezi că vei putea înțelege și liniști demonii altuia dacă ai tăi proprii își fac de cap în mintea ta?

Nu poți fi împreună cu altul, până când nu știi cu adevărat să fii cu tine: cu frământările tale, nesiguranțele, neliniștile, cu propriile-ți ambiguități și ambivalențe, gestionându-ți lumea ta exterioară dar mai ales interioară, cât de bine poți. Măcar, să o cunoști cât de bine poți. Să știi care-ți sunt limitele, pe ce te poți baza, ce știi sau nu știi, ce poți sau nu, ce vrei, încotro te îndrepți. Până când nu te cunoști suficient, până când nu ai reușit să îți conștientizezi rănile și, în cazul fericit să ți le pansezi sau chiar să le vindeci, nu ai speranțe de prea multă armonie într-o relație pe care o vrei matură și sănătoasă.

Îndrăgostirea nu este iubire! Oricât de efervescentă ar fi starea, oricâtă pasiune și vibrație ar genera, ea nu este iubire! Nu ne putem amăgi pe criterii de genul: ”durează de atâta timp, este intensă, simt fiorul ală puternic numai când îl văd, are o influență enormă asupra mea, îmi pierd mințile doar când mă gândesc la el. Devin irațional și ma surprind și pe mine cu reacțiile pe care le am când mă gândesc la ea.” Sunt doar o parte din declarațiile celor care sunt îndrăgostiți. Nu a celor care iubesc! Îndrăgostirea este preludiul iubirii, poate sta la baza, dă startul, culoarea și savoarea iubirii și este foarte necesară la începutul relației, iar dacă este întreținută, ca un foc curajos, aduce mult farmec relației. Îndrăgostirea este necesară dar nu suficientă. Ea este cea care alimentează dar nu hrănește, este ca o foame ce nu se potolește niciodată. Iubirea potolește această foame și iubirea este cea care e caldă, liniștită, asumată, împărtășită, blândă, înțelegătoare, generoasă, tandră. O stare de bine și căldură vindecătoare ne inundă când iubim. Disperarea, dependența, iraționalitatea, nu sunt parte din tabloul iubirii, poate al îndrăgostirii, da. Și are farmecul ei, incontestabil, de asta iubim să ne îndrăgostim și bine facem!

Poate nu alegem să ni se întâmple, dar sigur de felul în care ne cunoaștem, va depinde cum se derulează în cazul nostru îndrăgostirea. Așa vom decide cât ne îngăduim să ne lăsăm răvășiți de această ”nebunie temporară”, ce comportamente alegem, cât de departe suntem dispuși să mergem. Știindu-ne vulnerabilitățile, vom ști și cum să ne gestionăm îndrăgostirea, vom ști cât ne îngăduim să fim de ”nebuni în numele ei”, când să continuăm și când să renunțăm, când să perseverăm și când să ne oprim, să dăm drumul, să acceptăm chiar dacă încă ne rod nelămuriri și dubii aproape de nesuportat.

Știindu-ne întregi când suntem singuri, vom plânge după cel care pleacă dar nu vom dispera, îl vom lăsa să plece. Chiar dacă ne va durea sfârșitul, nu ne vom împotrivi. Chiar dacă ne va roade nedreptatea, dacă ne va frustra sfârșitul, ne va chinui neînțelesul și vom rămâne cu mai multe întrebări decât răspunsuri, vom ști să privim detașați cum pleacă. Neatașați nu indiferenți. Plecarea unuia doare tare, mai ales dacă celălalt vrea să rămână, dar este o alegere ce nu poate fi decât respectată, altă cale nu e. Celălalt, dacă alege așa, doar pleacă, nu părăsește. Și dacă pleacă, tu poți alege dacă să te simți părăsit sau nu. Celălalt alege ce face, tu alegi ce simți în legătură cu ceea ce face el. Poți alege să îl vezi plecând, să plângi, să regreți, să te doară o vreme, să-ți fie dor, totul… un timp. Toate trec până la urmă sau măcar se diminuează, se sting încet cu timpul.

Nimeni nu părăsește pe nimeni. Pur și simplu unul decide să meargă mai departe. Cel care rămâne se simte părăsit. Sau nu. Se simte din nou singur, întors acolo în universul lui interior, venit acasă, acolo unde a avut grijă să fie cald și bine, să se așeze în tihnă și să se odihnească, să-și îngrijească urmele care dor și apoi să iasă din nou în lume. Pentru că, nu-i așa, în lumea oamenilor mari, nu sunt mereu happy-end-uri și foarte bine că este așa! Nimeni nu învață și nu evoluează dacă drumul este mereu lin și ușor. Viața și devenirea sunt despre provocarea de a face față vieții oamenilor mari, uneori enervant de solicitante și frustrante. Poate de asta, ne îndrăgostim. Să redevenim copii, să avem fantezii care ni se împlinesc, să ne agățăm de iluzii, să vrem să credem că orice este posibil, să ne mai simțim pentru ceva timp, speciali, zei.

Aveți grijă de voi!