fb

Niciun om nu-ţi poate deveni atât de străin decât cel pe care l-ai iubit cândva

Oamenii vin și se duc. Tot ce contează într-un final sunt acele clipe de regăsire alături de un om. Atunci când știi că simți și asta îți depășește orice așteptări. Atunci când ai vrea să oprești timpul în loc. Atunci când lumea e o noțiune abstractă, în comparație cu un singur om, care este tot. Și când acest om pleacă din viața și din inima ta, te pierzi. Și tot ce era frumos odată devine străin. Și rece.

Omul față de care sufletul tău nu a fost indiferent nu e la fel ca alții. Uneori vrei să-l întorci, alteori îl urăști. Uneori ai vrea să-i scrii despre neputința ta de a fi în singurătate. Alteori îți dai seama că toate gândurile spuse în glas nu și-ar avea rostul. El nu te-ar auzi. El nu s-ar întoarce. Ți-e străin.

Omul pe care l-ai iubit nu ai cum să-l accepți și mai departe, de parcă nimic nu s-a întâmplat. Ai simțit și nu poți uita. Ai oferit și nu poți lăsa în urmă lacrimi, zâmbete, îmbrățișări, regrete. De asta și încerci să te detașezi cât de mult poți de acele emoții care te-ar răni. Refuzi să lași în inima ta un gând din trecut. Te retragi în lumea ta și recunoști că omul care odată era tot, acum e un străin.

Niciun om nu-ţi poate deveni atât de străin decât cel pe care l-ai iubit cândva. – Erich Maria Remarque