fb

Nici prieteni, nici dușmani. Doi străini cu amintiri comune

Nu am înțeles cum s-a terminat totul. Prea repede și prea dur. Am căutat în mintea mea toate argumentele posibile să mă conving pe mine că se mai poate și nu le-am găsit. Și cred că momentul ăsta cu căutarea a fost reciproc. Am trăit genul de relație: „a fost frumos, îți mulțumesc, nu mai simt, pa.” Hazliu? Pe bune, nu. Cine zice că poți să uiți repede ceea ce mai ieri era în sângele tău și în inima ta greșește mult. Dar vine un moment când până și amintirile sunt prea grele, îți atârnă de creier, de pulsul inimii, de planurile tale de viitor, de tot. Și atunci tot ce îți rămâne este să pui punct. Nu virgulă, nici semn de întrebare. Punct.

Nu, el nu a devenit inamicul meu și nici dușman. Nu-i doresc răul sau să-și găsească pe cineva care să-l facă să sufere și apoi să înțeleagă cât de bună am fost eu. Nu vreau să simtă remușcări sau regrete. Chiar îi mulțumesc. Cel puțin pentru faptul că mi-a fost alături. Și că mi-a permis într-o zi să visez frumos. Dar nici prieteni nu putem fi. Mi-a propus asta și am refuzat. Consider o desfrânare sentimentală momentul cu prietenia de după o relație adevărată. Ce e adevărat nu se transformă: fie se ia cu tine și se păstrează, fie se uită. Eu am decis să uit. Asta e. Ne așteaptă alte relații, alți oameni buni sau alte lecții de viață, ne așteaptă realizări de visuri sau regrete: nu știu. Știu doar că acum nu ne mai cunoaștem deloc, știu că acum nu ne mai simțim în nici un fel.

Nici prieteni, nici dușmani. Doi străini cu amintiri comune!