fb

Am lăsat la tine niște părți din mine. Am venit să le iau înapoi. Au și alții nevoie de ele. Dar mai ales eu

„Salut! Am lăsat la tine niște părți din mine. Am venit să le iau înapoi. Au și alții nevoie de ele. Dar mai ales eu.
Astăzi am ars azi ultimul mesaj din partea ta, împreună cu ceva părți vechi din mine. Și cu toate astea încă ești prezent, deși a trecut mai bine de un an de când ne-am spus „gata”. Însă în cazul meu a fost gata pentru moment. Nu am avut puterea să mă desprind de tot de omul alături de care am clădit cea mai frumoasă perioadă din viață, alături de care am cele mai frumoase și vii amintiri, omul pe care de-abia așteptam să îl revăd zi de zi. Ai însemnat pentru mine mai mult decât mi-am permis vreodată să accept. Mai ales în ultimile momente, când te-am dat jos de pe piedestalul bine construit de mine. Te-am dat jos pe tine ca să mă pun pe mine în loc. Momentul acela îl prețuiesc infinit și sunt recunoscătoare că am reușit să o fac. Altfel, probabil că și în prezent te-ai fi oglindit frumos în lacul ce eram eu, însă eu nu aș fi știut niciodată că de fapt lacul se transformase în râu.

Iar acel “Acum nu e momentul nostru. Dacă e să fim împreună, vom fi” m-a ajutat să plec mai departe, să nu mă doară cât ar fi trebuit, să nu conștientizez ce nu vom mai fi. Am lăsat însă acest moment acolo, suspendat. Până la momentul la care voi fi avut puterea să revin. Așa că am plecat în călătoria cu mine, explorându-mă în straturi din ce in ce mai adânci, experimentând, învățând și mai ales iubind, dar începând cu mine. Pe masură ce m-am iubit, pe atât am putut să iubesc și mai mult și mai autentic pe toți cei din jur.

Am făcut loc, dându-mi mie loc să fiu. Am devenit mai sinceră și mai onestă ca oricând. Căci sunt în primul rând cu mine. Și tot exersând, iată că a trebuit să ajung și la adevărul pe care mi l-am ținut bine ascuns. Că eu încă nu m-am desprins de povestea noastră, de noi.
Că de-aia nu mai pot construi nimic trainic cu un alt bărbat. Că de-aia nu mă mai pot dărui la fel. Dar vreau să fac asta, a venit momentul, deci îmi adun puterile și mă uit unde a rămas speranța, unde nu mi-am clarificat bine lucrurile cu mine, cum de am preferat să las ușa întredeschisă, când știu că astfel nu pot deschide o alta.

Sunt deja zile în care scot și tot scot. Și nu am ajuns la final. Dar procesul de a mă observa îmi aduce multe detalii despre mine. Când mă văd din colțul opus al camerei, pare o prostie. Dar e prostia mea și până nu îmi dau seama de ce am acționat astfel, de ce mintea încă te ține prizonier, deși sufletul te-a eliberat de mult, stau în ceață. Sau între două lumi, cum tot spun de ceva vreme. Iar unirea dintre simțire și gândire va aduce și aici leacul necesar.
Am de lucru cu mine. Mereu.”

Carmen.