În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării. De asta unii oamenii pot să rabde mult timp, iar apoi într-o singură clipă să plece, fără nici un fel de explicații

Există o doză de amăgeală în fiecare din noi, în fiecare din oamenii pe care-i iubim, în fiecare din relațiile în care suntem sau pe care le dorim. Dar există și o doză de speranță și una de iubire și alta de efort. Cert e că tot ce suntem și tot ce ne înconjoară este dozat. Nimeni dintre noi nu e gata să iubească total, cum nimeni nu poate să uite până la ultima amintire. Sau să ofere totul. Lucrurile se întâmplă dozat, gradat, supuse unui control riguros al timpului. Astăzi putem iubi pe cineva și mâine îl putem considera inamic. Astăzi încercăm să construim și mâine distrugem. Astăzi suntem noi și mâine e altcineva. Pentru că nimic nu este infinit. Dincolo de emoții, de dragoste, de omul iubit chiar, sunt limite. Unele puse de noi, unele trăite involuntar. Contează nu pentru cine le aplici, dar pentru cine le depășești.

Sunt oameni pentru care nu mai putem simți nimic. Între ei și noi se naște o prăpastie de neîncredere și indiferență. Fie că am luptat prea mult, fie că am iubit prea puternic sau că nu am cunoscut suficient de bine acel om, ceva se rupe într-o bună zi. Noi atunci spunem că nu mai iubim, deși dacă am ajuns aici înseamnă că nu mai iubim de mult mai mult timp. Și chiar dacă prin natura noastră suntem dispuși să iertăm multe, să iubim oameni nemernici sau să ne jertfim pentru cineva, un singur lucru ne oprește într-un final: singurătatea. Teama de singurătate transformă limitele în ziduri de beton armat aflate între inima lui și inima ei. Atunci chiar dacă ai iubit mult și chiar dacă mai iubești, nu mai poți. Și nu mai vrei. Iar să nu dorești să construiești o lume împreună cu cineva înseamnă sfârșitul.

În fiecare dintre noi există o limită. După ea nu mai suntem la fel și oamenii noștri nu sunt nici ei la fel. Dragostea are partea ei de suferință, de nebunie, de ușoară detașare de realitate, dar niciodată dragostea nu a avut și un izvor nesecat de răbdare. Nu poți să aștepți să fii iubit o viață, cum nu poți să aștepți să începi să iubești o viață. Dragostea se face, dragostea se aplică, ea are doi ochi, două mâini, o bucată de suflet și niște cuvinte bine cunoscute. Are fapte, are emoții și fericire. Dacă nu le are, nu e dragoste. E apropierea de limită. Nu poate exista dragoste fără încrederea aproape oarbă în moment ce este, cum nu poate exista dragoste fără regretele sau gândurile filosofice de după ea. Dar și înainte și după există ambiția de a fi acolo și de a-l vedea acolo și pe celălalt. Dacă celălalt nu este, răbdăm. Ne jertfim timpul pentru că sperăm la vremuri mai fericite. Luptăm, plângem, oferim a doua șansă, a treia, a zecea, transformăm așteptarea în disperare și încet ajungem la limită. Dincolo de ea nu este cale de întoarcere. Nu este altă șansă. Nu este nimic. Ne naștem din propria cenușă a dragostei și suntem gata să iubim mai puternic ca niciodată. Deja nu pe același om, deja dincolo de limite.

În fiecare dintre noi există o limită. O limită a emoțiilor, o limită a lacrimilor, o limită a urii, o limită a iertării. De asta unii oamenii pot să rabde mult timp, iar apoi într-o singură clipă să plece, fără nici un fel de explicații. – citat cu autor anonim