fb

Iertăm oamenii pentru a le mai da o șansă? Iertăm pentru recunoștință? Iertăm pentru că suntem buni? Nu!

Suntem oameni și greșim. Greșim o dată, de două ori, de trei… uneori nu ne pasă și continuăm la infinit. Dar mai mereu ne întoarcem și vrem să fim iertați. Atunci celălalt ne iartă sau nu. Ne înțelege cuvintele cu toate regretele de după ele sau nu. Dacă avem norocul și fericirea să întâlnim un om drag, primim cu recunoștință iertarea și încercăm să fim mai buni. Sau vom crede că și așa suntem buni, de vreme ce am fost primiți înapoi. Și abai după ani de zile când vom întreba: „de ce ai iertat? De ce ai trecut peste tine și ai iertat?” … abia atunci vom primi un răspuns simplu, prea simplu și prea diferit de ce-am crezut: „pentru că am vrut să fii în viața mea.”

Așa este. Considerăm iertarea un gest de apreciere pe care ni-l asumăm, fără a ne opri în loc o secundă și fără a ne întreba: „stai, eu sunt cel care a făcut prostia, eu am fost iertat, oare nu trebuie să mulțumesc, să fiu mai corect de azi înainte?” Și nu se întâmplă asta. Și la rândul nostru ne pare că iertăm de dragul unui moft de moment. De dragul prezenței noastre în viața celuilalt. De dragul unei a doua șanse. Până la urmă singuri simțim că nu este așa. Și recunoaștem că am iertat exact în momentul în care am dorim să păstrăm acel om în viața noastră.

Oamenii nu sunt iertați din prostie sau din amăgeală și nici din plăcere. Iertarea are un scop mult mai sufletesc și mult mai intens trăit de cel care iartă. Atunci vrei să lași și știi că ia fost trădat, dar în același timp știi că fără celălalt ar fi mult mai greu, mai imposibil. Atunci ierți și speri că se va schimba. De asta trebuie să prețuiești pe cel care te iartă și să fii mai bun după. Pur și simplu să fii mai bun.

Iertăm oamenii pentru a le mai da o șansă? Iertăm pentru recunoștință? Iertăm pentru că suntem buni? Nu! Îi iertăm pentru simplul fapt că mai vrem ca ei să facă parte din viața noastră!