fb

Fenomenul oboselii în căsnicie

În ultimii ani, există o tot mai mare tendinţă a familiilor şi a cuplurilor să rupă căsnicia sau relaţia, temporar sau definitiv, din moment ce nu mai văd nici o cale de a rămâne unul lângă celălalt. În unele cazuri, ambii soţi doresc acest lucru. Desigur, putem spune că acest lucru este ceva obişnuit în terapia familială şi conjugală.

Totuşi, acest lucru poate însemna şi că pot exista un anumit set de factori interni, externi şi dinamici, a căror influenţă şi combinaţie duce la o astfel de situație de familie. Există foarte multe situații similare şi sunt numite „situații de criză pe fundalul oboselii”. 

La început, când relaţiile abia se stabilesc, ele sunt umplute cu aşteptări pozitive cu privire la viitoarea viaţă de familie şi la partener. Corespondenţa dintre parteneri se completează reciproc şi are o foarte mare importanţă modul în care fiecare îl percepe pe celălalt în ceea ce priveşte dezvoltarea relaţiei lor. În experienţa anterioară a ambilor soţi s-au format aşteptări, atitudini unul faţă de celălalt, precum şi zone de singurătate interioară, percepţia de sine, stima de sine. Şi, cu toate aceste sentimente, oamenii pornesc pe acelaşi drum.

În primii ani, se realizează doar scenariile pozitive.

Şi chiar dacă ceva nu merge bine, ambii soţi interpretează aceste eşecuri într-un mod pozitiv. De exemplu, soţia percepe detaşarea calmă a soţului ca pe o fiabilitate, ea poate profita de posibilitatea unui echilibru emoţional. El este încântat de temperamentul ei şi de faptul că, lângă ea, el începe să se simtă un erou. Ea se ocupă cu dăruire de soţul ei, uitând de sine. Lui îi place acest lucru, căci în sfârşit a întâlnit-o pe cea care nici nu vrea să audă că el ar putea-o ajuta. Ceilalţi din jur susţin această pereche minunată. Şi această pereche aşa şi trăieşte deocamdată. Deocamdată…

După naşterea copiilor, după 15, 2 sau chiar 30 ani de căsnicie, când familia intră pe neobservate în zona de criză, apărută datorită unor circumstanţe externe, percepţia soţilor unul despre celălalt se schimbă. Şi foarte mult. Aceste manifestări şi calităţi ale partenerului, care la început au fost percepute ca fiind pozitive şi mult aşteptate, încep să fie percepute la moment cu totul altfel. Aceeaşi prudenţă şi acelaşi calm al soţului, care la început de relaţie i-a oferit soţiei un sentiment de încredere şi securitate, după câţiva ani de căsnicie sunt percepute ca indiferenţă, răceală şi respingere. Plângerile soţiei sunt percepute de soţ ca o lipsă de atenție faţă de el, o încercare de control. Ajungând la o anumită vârstă într-o barcă cu partenerul, o persoană începe cu totul altfel să se relaţioneze faţă de sine. 

Cu cât anxietatea este mai mare, cu atât diferenţa scade.

Se măreşte dependenţa unul faţă de altul. Şi invers, cu cât e mai mică diferenţa dintre două persoane, cu atât mai repede creşte anxietatea. Criza economică, moartea persoanelor dragi, naşterea unui copil, mersul la muncă după concediul de maternitate, o creştere sau o scădere a veniturilor vor crea în mod inevitabil anxietatea şi vor scade nivelul de diferenţiere. Familia regresează la modele de comportament bine cunoscute. Conform teoriei sistemelor familiale ale lui Murray Bowen, există două variabile principale care determină starea sistemului familial: nivelul de diferenţiere a soţilor şi nivelul anxietăţii în familie. Aceste variabile se influenţează reciproc: cu cât anxietatea e mai mare, cu atât diferenţierea scade.

În orice familie am creşte, fiecare din noi are în sine zone nevrotice, formate ca urmare a creşterii noastre. Când, din cauza crizelor inevitabile, anxietatea ridicată pătrunde în ţesutul familial, conţinutul acestor zone este actualizat şi percepţia se schimbă. De regulă, ambii parteneri, pentru o lungă perioadă de timp, acumulează rezultatele propriilor acţiuni şi acţiunile partenerului în contextul acestor setări, şi poate să nu fie conştienţi de faptul că unul din ei e nemulţumit şi frustrat în relaţiile cu ceilalţi. Sentimentele de vinovăţie, disconfort, pot însoţi o persoană pentru o perioadă lungă de timp. Datorită unor anumite circumstanțe, toate aceste frustrări se revarsă, unul dintre parteneri simte că  ajuns la limită. Şi începe să schimbe traiectoria mişcării sale în relația sa. Cel care nici nu se gândea să se plângă pe ceva vreodată, se întoarce şi trăieşte doar pentru sine. Sau pleacă. 

Fenomenul oboselii într-o relaţie este legat de ceea ce se întâmplă în jurul fiecăruia din noi. Trăind mai mulţi ani împreună, ajungând într-un punct critic, unul din cuplu se îndepărtează, cade în zona sa de singurătate lăuntrică, unde nimeni nu îl înţelege şi nu îl poate accepta. Al doilea partener, dacă are suficiente resurse, îl poate ajuta să facă față sentimentelor dificile. Dar dacă nu poate face acest lucru, situația în ansamblu devine extrem de dureroasă. Cuplul este în impas. 

Există întotdeauna suficienţi factori externi care pun presiune gravă super familiei. Cei care acționează asupra familiei au propriile caracteristici. Iată câteva dintre ele:

– situația economică, politică instabilă în societate, presiune socială, nevroza socială;

– pauzele la distanță;

– sarcina maximă a  tuturor membrilor familiei: copii încărcați cu lecţii, muncă suplimentară a  părinţilor, insuficient resursei necesare de a se recupera;

– presiunea obligațiilor de muncă, sarcina datoriei asupra familiei sub forma creditelor ipotecare sau ale altor împrumuturi. 

Anume care factori duc la manifestarea fenomenului de oboseală într-o căsnicie? Există o combinație de factori de diferite tipuri care fac acest lucru:

– efectul unei crize conjugale normative şi inevitabile, în urma căruia unul din parteneri încetează să idealizeze celălalt soţ, începe să se perceapă altfel, diferențierea familiei scade semnificativ odată cu creșterea anxietății şi apar condiţiile necesare pentru creșterea influenţei factorilor descriși mai jos asupra familiei. 

– presiune externă, exprimată printr-o anxietate crescută asupra mediului, afectând în mod semnificativ capacitatea sistemului familial de a  filtra influenţele rele din exterior.

– abilitatea slab dezvoltată a  familiei de a comunica eficient între ei, împiedicând schimbarea familiei  şi acumularea de oboseală.