fb

Eu cum pot să te iubesc când mă tratezi de parcă ți-aș fi pus în cârcă o iubire de care ți-e scârbă?

Fragment din romanul „În umbra pașilor tăi”, de Vitali Cipileaga. 

Merse la bucătărie să aducă ceva de băut. Găsi pe masă o carafă de Sangria gata preparată, luă două pahare și se întoarse.
– Ia asta, îți va da multă energie, spuse el.
– Mulțumesc, îngăimă ea.
Îl privea cu teama unui copil căruia i se furase un lucru de preț. Avea ochii roșii, plânsese.
– Stai lângă mine.
Luă o înghițitură de Sangria, strâmbă din nas, puse paharul pe iarbă și-l strânse de mână.
O privi rece și totuși undeva se întreba că poate nu are dreptate.
– Că tot am rămas singuri, cred că e momentul să-ți dau o explicație în legătură cu
comportamentul meu, făcu Theo dintr-o răsuflare.
Bău și el din pahar, jucându-se cu degetele ei. Laura mima excelent, el însă avea să depășească orice așteptare.
– Nu ai nimic să-mi spui?

Întoarse capul spre el. Avea aceeași expresie de mirare ca și pe plajă.
– Asta e explicația ta? Credeam că ai argumente mai convingătoare.
– S-au topit toate în mare, făcu el.
Ea se ridică în picioare, enervată de-a binelea.
– Dacă vrei să mă acuzi, fă-o acum.
– Nu cred că vreau să-ți mai spun ceva, din moment ce tu nu ai nimic să-mi spui.
– Dar eu nu… nu înțeleg.
– Încetează. Te rog.
Pe fața Laurei se putea citi spaimă, neînțelegere, furie, frică. Luă de jos paharul și porni spre casă. După câțiva pași se opri în loc, de parcă-și amintise ceva. Se întoarse către Theo.
– Nu știi să faci alegeri corecte, dragul meu, spuse ea. Ți-am acceptat trecutul, viața, lumea, pasiunile, iar tu nu vrei să mă accepți în prezentul tău.
– Știi prea bine că nu este așa. Dar nu pot să…
– Fie cum zici tu, nu poți, îl întrerupse ea. Eu însă cum pot să te iubesc când mă tratezi de parcă ți-aș fi pus în cârcă o iubire de care ți-e scârbă? Cum pot să continui să fiu alături, atunci când tu mă discreditezi ca iubită? Ceva s-a întâmplat…
Se ridică, încercând să-i vadă fața printre copaci. Silueta lui se dispersa printre lacrimile care evadaseră din temnița ultimelor frământări.
– Până la urmă tu hotărăști, îi spuse ea. Scoase un oftat adânc, se întoarse și intră în casă.