fb

Eram prea obosit să-ți tot cer scuze, așa că mi-am luat rămas-bun

Voiai să-ți dau fericirea. Voiai dragoste. Voiai să-ți dau săruturi, îmbrățișări și liniștea mea o voiai. Ți le-am dat cu grijă și căldură. Dar tot ce construiam eu tu transformai în reproșuri și nemulțumiri. Nu-ți plăceau florile pe care ți le ofeream, nu-ți plăceau cuvintele sincere, nu-ți plăcea nimic. Așteptai din partea mea scuze repetate și asumarea tuturor greșelilor. Așteptai să fiu eu cel care să pornească un dialog. Dar am așteptat același lucru din partea ta, să fie reciproc. Într-o zi am obosit să-ți tot cer scuze și mi-am luat rămas-bun.

Până și în dragoste sunt limite. Până și dragostea are anumite momente care te fac să cedezi. Mai ales iubirea care, până să ajungă la inimă, trece prin analize, criterii, motive. Atunci nu e sincer. E o falsă impresie că toate lucrurile merg bine, pe când tot ce se întâmplă e o simulare a unui sfârșit. E greu să reziști singur în fața lumii, dar e și mai greu când trebuie să reziști și în fața reproșurilor din partea omului drag. Atunci începi să te îndoiești dacă acest sentiment e dragoste cu adevărat.

Și până la urmă pleci. Pleci din furie sau din plictiseală. Pleci convins că toată povestea asta s-ar putea repeta cu exactitate în fiecare zi. Pleci obosit de atâtea certuri și nemulțumiri. Pleci să-ți trăiești visurile și regretele. Lași în urmă un om prea rece și prea frustrat. Un om care într-o zi îți va scrie că-i pare rău și că a înțeles că de fapt tu iubeai. Și el iubea. Ar putea atunci să fie timpul potrivit pentru o dragoste adevărată. Dar ar putea și să fie prea târziu.

Foto: hdwpics.com