Eram îndrăgostită de el. Și el era îndrăgostit, dar nu de mine…

Mă regăseam în toate cuvintele lui. Zâmbeam numai când auzeam ceva despre el. Mă trezeam dimineața, îmi făceam cafeaua și era imposibil să nu-mi spun în gând: „Aș fi vrut să o bem în doi…” Lumea era mai frumoasă, știindu-l cumva aproape, fie și imaginar. La început am refuzat vehement să cred în asta. Apoi tot mai mulți îmi spuneau că m-am schimbat. Apoi am înțeles că nu mai sunt femeia dură și rece de odinioară. Mă îndrăgostisem. 

Atunci când am înțeles asta am râs câteva minute bune. Hah, s-a întâmplat. Să fug să le spun prietenelor? Ele și așa observaseră asta de mult timp. Să-i spun lui? Nu îndrăzneam. Să tac? Nu doream. Așa am ținut-o câteva ore bune. Și orele s-au transformat în zile. Și zilele în săptămâni. Eram plină de frici, de îndoieli, de emoții și de fluturi ce făceau gălăgie în stomac. Și atunci am decis să-i spun.

Numai că momentul a fost nepotrivit, dar și bărbatul căruia vroiam să-i spun ce simt. M-am prezentat în fața lui plină de speranțe. Am început să-i înșir cuvinte… „știi..”, „țin la tine”, „adică te plac”, „vroiam să bem cafeaua în doi de-atâtea ori”, „în fine, te iubesc. ” M-a privit calm și în clipa aia am înțeles că ceva nu e bine. Primele lui cuvinte au fost: „E frumos să iubești!” Apoi mi-a povestit cum că de câțiva ani buni are o relație minunată cu o femeie și că se vor căsători în curând… Și-am înțeles atunci cât de nepotrivit aranjează uneori lucrurile acest infinit timp. Mi-am luat toate emoțiile înapoi, m-am scuzat și am plecat. 

Eram îndrăgostită de el. Și el era îndrăgostit, dar nu de mine… – autor anonim