fb

De ce dracu m-am îndrăgostit de ea?

Era vremea când libertatea îmi făcea cu mâna pe după ușă, gata să mă arunce în brațele primei femei întâlnite. Era vremea când mă sculam din pat doar ca să mă arunc într-altul. Era vremea când îmi cumpăram mîncarea uscată doar pentru mine, și îmi pregăteam cafeaua cu gust amar fără să țin cont de alte gusturi. Era vremea cînd nu eram îndrăgostit.

Și nu mi-am dat seama de la început. O vedeam zâmbind pe la colț de stradă, o vedeam lunecând desculț pe cărarea udată de ploaie, o vedeam cuprinzîndu-și genunchii, atunci când citea cu atenție vreo pagină de roman. Pînă când am înțeles că până și atunci când nu o vedeam doream să o văd. Cu timpul, acest lucru a devenit o obsesie. Am început să gândesc diferit și nu la sex sau la nopți pierdute. Dar la ea. Și fără să vreau, mi-o imaginam dezbrăcată, cu sânii dezgoliți și moi, cu zâmbetul molipsitor, cu ea toată în brațele mele. Mă simțeam ciudat atunci când mintea îmi era ocupată cu tot felul de prostii și nu cu ea. Apoi, tot mai mult și mai mult devenisem dependent de un singur gând: ”ce-ar fi dacă i-aș spune?”. Și i-am spus.

Țin minte ziua când pentru prima dată m-am oprit la magazinul cu flori. Când, sub privirea uimită a florăresei, am cerut să-mi dea un trandafir. Roșu, ca buzele ei. Când i l-am oferit. Știam că o să-i placă, dar nu știam că ceea în ce mă bag nu se mai numește aventură. Și nici crizele unor zile mai amoroase. Totul purta un alt nume, de care îmi era frică poate și cu care nu doream să am de-a face: dragoste. Eu, băiatul rău de la periferie, să gândesc astfel. Să mă las dus de val, să uit de principiile și legile unui bărbat care între 2 partide de sex se gândea la a 3-a. Acum stăteam cu trandafirul în mână în fața ei și zâmbeam. Eu. Zâmbeam. Aș fi uitat de lume dacă nu mi-ar fi răspuns. Dar a făcut-o. Ea nu era ca toate celelalte femei, gata să ajungă mai repede în pat. Ea îmi ceru să ne plimbăm împreună, ea dori să o iau de mână, ea închise ochii la primul sărut. Ea insistă să o conduc acasă, și atât. Dar tot ea mă convinse că toate astea nu au fost în zadar. Nu știu, mă simțeam fericit. Mă simțeam mai puternic. A fost prima noapte cînd am stat treaz, fără să am o femeie alături.

Ce a urmat, nu a fost aventură. Uimit am fost când m-am lăsat să citesc alături de ea romane de dragoste. Ha! Să citesc romane de dragoste? Dar eram nebun să îi aud glasul. Să gătim împreună? Dar știam că ea gătește cel mai bine și că nici eu nu mă descurc rău, deja. Să o țin pur și simplu de mână? Dar numai mâna ei mă făcea să fiu liniștit. Lângă ea am început să mă gândesc mai treaz la cuvîntul care mai înainte îmi provoca usturimi: viitor.

Într-o zi, am întrebat-o direct: ”De ce dracu m-am îndrăgostit de tine? De ce să-mi dai peste cap viața normală de până acum? De ce să las de la mine, să îți fac cafeaua ta preferată și de ce să fiu altfel?” Ea doar zâmbi frumoasă și mă sărută cu buzele: ”pentru că mă iubești”.