fb

Dacă o ai, o ai toată așa cum este: cu pistruii din vârful nasului mic, cu crizele de furie de la miezul nopții, cu mersul special, cu călcâi cocoțați uneori pe toc. Dar și cu zâmbetul plin de soare după apus, cu trupul moale și cuvintele ei simple: “o să fie bine”

Se spune că femeile sunt mai romantice. Da, am văzut asta în fiecare gest al ei. Am simțit-o în fiecare sărut ce mi-l dădea dimineața, când cafeaua dădea în foc la bucătărie, iar noi nu ne puteam distanța la doi pași. Când se desfăta frumoasă ca un buchet de flori. Când îi spuneam cuvinte sincere și atât de ale ei. Seara, totul era o repetiție ridicată la pătrat. Nebunia și întunericul îmi șopteau de fiecare dată: iubește-o mai mult. Iar eu o iubeam.

Am zis să nu mă tem dacă găsesc iubirea adevărată. Să uit de toate regulile și de toate superstițiile puse grămadă la intrare în dormitor. Chiar dacă nu mai luam dragostea pas cu pas, chiar dacă săream peste momente și presupuneri. Uneori mă întrebam: cine suntem noi să ne opunem întregii lumi cu dragostea noastră? Cine suntem noi să nu ne pese de ceea ce înțeleg ei că este între noi? Dar răspundeam cu aceeași liniște: cine sunt ei? Din momentul în care am înțeles că trăim același univers, mi-era rece și trist să privesc alte universuri. Alte lumi, alte povești, alte femei. Nu vroiam să știe alții de povestea ei. Nu puteam să îi strîng regretele și să le împart cu altcineva. Nu puteam eu să îi fiu străin. Pentru că totul mirosea a parfum. Și mai mult, era parfumul tău.

Am început să trăiesc cu timpul și timpul să însemne prezent. Prezentul ei, al meu. Vom avea copii vreodată? Ar fi frumos. Și da, îi vor semăna ei. Vom pleca să călătorim în lume? Să vedem marea împreună? Cică pentru ca să se împlinească anumite lucruri, nu trebuie să te gândești la ele atât de mult. Nici prezentul nu trebuie să-l gândești, ci să acționezi prin el. Să o iubești, cu o iubesc pe ea. Să trăiești mirosul ei, sărutul ei și lumea ei toată. Așa cum eu trăiesc. Poate mîine nu vom mai fi împreună. Azi nu vreau. Nu am chef. Nu pot.

Știam: dacă o ai, o ai toată așa cum este, cu pistruii din vârful nasului mic, cu crizele de furie de la miezul nopții, cu mersul special, cu călcâi uneori cocoțați pe toc. Dar și cu zâmbetul plin de soare după apus, cu trupul moale și cuvintele ei simple: o să fie bine.