Cum a fost să fiu înșelată de singura persoană pe care am iubit-o

Toată viața mi-am jurat că niciodată nu voi rămâne lângă cineva care m-a înșelat.

Sună cunoscut? Este exact ceea ce ar spune orice altă femeie puternică și independentă.

Nu avea importanță dacă persoana ce a comis sacrilegiul era El sau vreun alt băiat, niciodată nu aș rămâne lângă un înșelător, pentru că înșelătorii niciodată nu o termină bine.

Aceste cuvinte s-au dovedit a fi aducătoare de ghinion pentru mine, caci odată ce au fost spuse, când mi s-a oferit șansa să aleg dacă să plec sau să rămân, am ales greșit.

Toți anii de până la incident, spuneam cu mândrie că știu ce și cum. Aș fi fost mândră să pot spune viitoarelor mele fete despre cum i-am dat un picior unde trebuie acelui băiat și despre cum niciun băiat nu valorează cât nefericirea pe care o aduc, indiferent de cât de mare e ea.

Adică, toate astea până nu aș mai fi în stare să le dau aceste sfaturi pentru că mi-am călcat propriul cuvânt.

E amuzant să vezi cât de ușor crezi că deosebești albul de negru atunci când ești un observator dintr-o parte.

Admit cu regret că le judecam în tăcere și mă bulversau acele fete care stăteau mai departe cu băieții ce le înșelau. E ușor să-ți faci promisiuni ție însăți fără să fi avut experiența prin care au trecut acele fete.

E suficient să spun că eram tânără, aveam 18 ani și eram în anul I la facultate când am aflat că marea mea dragoste m-a înșelat.

Părerea mea e că felul în care am aflat despre această trădare a fost puțin brutal, și după ce au trecut anii, nimic nu s-a schimbat în această privință. A avut loc la o petrecere și o nouă iubită a unui amic mi-a zis despre asta.

Mândria mea a încasat mai mult de o lovitură puternică. Acest unic eveniment, cel mai dramatic din viața mea, m-a învățat să nu mai merg niciodată împotriva firii mele.

Fostul meu iubit a recunoscut ce a făcut, iar eu am fost distrusă laolaltă cu mândria din cauza acestei trădări.

Cum m-am descurcat? Am plâns. Și am mai plâns. Și apoi am plâns mai mult.

A fost straniu faptul că, în loc să ajung la mine acasă și să nu mai dau ochii vreodată cu acest nemernic, eu am rămas. Doream să fiu strânsă în brațe și nu avea importanță dacă de dânsul, asta deși îmi repugna până în adâncul sufletului faptul că mințise un an întreg.

O parte din mine crede că îmi doream să fiu în contact strâns cu dânsul, astfel că o parte din energia și sentimentele negative să i se transmită lui, ca să se simtă și el la fel de oribil precum mă simțeam eu. După toți acești ani, ce era al meu era și al lui, inclusiv suferința.

Nu am de gând să mint, metodele mele de a face față situației nu erau cine știe ce.

Chiar dacă am încercat împreună, în cursul câtorva luni ce au urmat, să reparăm ce a fost stricat, am fost prea tare ofensată și deci incapabilă să iert.

Câteodată aveam împreună momente de veselie, însă acel nor plutea mereu deasupra noastră. Am devenit pasiv-agresivă, reamintindu-i regulat despre trecutul recent.

Reflectând acum asupra acelei perioade de „încercare”, am senzația că tot ce făcea el atunci pentru a repara situația o făcea din cauza că se simțea dator mie și nu pentru că avea încredere că lucrurile se vor așeza cum trebuie până la urmă.

Acele câteva luni de „lucru” spre final s-au dovedit a nu fi altceva decât pierdere de timp pentru noi ambii.

Rămâne sub semnul întrebării de ce eram atât de încăpățânată să rămân în acea relație, în ciuda faptului că eram rănită și epuizată emoțional din cauza ei.

Știu că unul din motive era că nu voiam să admit că patru ani din viața mea s-ar fi dus pe apa sâmbetei dacă mă hotăram să pun punct. În plus, toți acei „te iubesc” nu puteau să nu însemne nimic, nu-i așa?

Îmi asociam cumva valoarea personală cu abilitatea de a menține acea relație pe linia de plutire?

Dacă relația noastră totuși înceta, nu-mi doream ca ea să înceteze pe condiții nefavorabile, chiar dacă aceasta însemna perpetuarea ei în ciuda sfârșitului inevitabil.

Uitându-mă înapoi, ma simt incredibil de naivă pentru felul în care am tratat situația în loc să părăsesc grațios scena.

A fost o experiență didactică extraordinară. Totuși, până la urmă, îmi pare bine că s-a întâmplat. Din punct de vedere emoțional și mintal, am fost trecută prin storcătorul de rufe.

Am înțeles de ce-s în stare și că acea relație nu era totul sau nimic. Mi-e destul de bine și pe cont propriu.

Pentru un timp, el era exact ceea ce-mi doream și cel ce mi-l doream, dar la sfârșit, toți acei „te iubesc” nu mai însemnau absolut nimic pentru mine.

Cuvintele nu-s decât vânt și mi-a luat patru ani de relație nasoală ca să înțeleg pe deplin această fărâmă de bun simț.

După ce au trecut ani, credeam că acea relație mă va lăsa incapabilă să mai pot construi relații normale. Credeam că voi avea probleme cu încrederea și că voi ruina un lucru bun înainte ca el să aibă timpul să se manifeste.

Spre surprinderea mea, niciuna din aceste îngrijorări nu s-a adeverit. În prezent sunt într-o relație sănătoasă și fericită și sunt mândră să pot spune că nu am lăsat niciuna din experiențele negative să-mi afecteze relația curentă.

Știu pentru cine și ce merită să lupt cu adevărat.

via: yupi