fb

Cum e, să te trezești într-o dimineață, dându-ți seama că nu-l mai iubești?

Cum e, să te trezești într-o dimineață, după treisprezece ani de căsătorie, dîndu-ți seama că nu-l mai iubești? Pur și simplu nu mai poți, și nu crezi că l-ai iubit vreodată. Că, totul a fost împachetat într-o mare și grasă minciună, chiar de la început?

Imposibil, zici, nu? Cum să nu-l fi iubit niciodată? Atunci cum ai ajuns pînă aici?

Este atît de ciudat și în același timp jalnic să-ți remarci nefericirea, dar și mai trist e să nu faci nimic, uitîndu-te la ea.

S-a prins prea mult în obișnuință, iar greșeala mea, e că nu i-am spus niciodată. Nu i-am spus, că pe zi ce trece descopeream că primesc de la alții ceea ce nu pot primi de la el.  Că vreau să mă privească cu mai multă poftă de bărbat, vreau să-mi aprecieze munca de ani de zile asupra mea, vreau să-mi fredoneze la ureche piesa preferată. Pur și simplu vreau să trăiască, nu doar să existe lîngă mine ca o marionetă. M-am strîns de la început cu dinții de el, dorind să-l transform în bărbatul visurilor mele, dar experimentul a eșuat.

Se duce o luptă crîncenă în mine. Între femeia corectă, fidelă, cu moralitate, și femeia care își dorește să trăiască fără a fi judecată de societate. O femeie, care stă la un pas de adulter, ce va cădea imediat în abisul fericirii, dar, care va simți îndată vinovăția pe propria piele, dacă va face asta.

Mă îngrozește faptul, că în ochii lui, realația noastră, înseamnă perfecțiune. Sunt tristă, măcinată, răvășită pe interior, plină de frustrări și erori.

Îmi constat propria nefericire, și mă uit la ea… Nebunie, confuzie, neputință.

Mi-am dat seama că familiile fericite se construiesc cu iubire și deschidere unul către celălalt. Noi nu ne-am vorbit prea mult, iar acum totul e gata să explodeze într-un „prea tîrziu”.