fb

Construim atât de mult în viaţa altora şi atât de puţin în relaţiile în care suntem

Suntem programaţi să-i învăţăm pe alţii. Îi învăţăm despre dragoste, despre cum să aibă un serviciu mai bun, despre viaţă şi despre fericire. Îi învăţăm despre ziua de ieri şi despre ziua de mâine.

Căutăm să explicăm, cuibărindu-ne sub masca unor experţi, că iubirea e aşa şi nu altfel şi că, dacă vor proceda într-un anumit mod, va fi mult mai bine.

Dar ce putem şti noi despre viaţa altora, când viaţa noastră se rupe în două la fiecare furtună? Pe cine putem învăţa despre relaţii și iubire, când relaţia în care suntem scârţâie şi omul de alături e gata să plece?

Construim prea mult în vieţile altora. Construim pentru alţii. Contruim destine, lumi, castele în sufletele lor şi rămânem la rândul nostru goi. Ştim ce şi cum exact până în momentul când acest „ce” şi acest „cum” ne priveşte pe noi.

Ne-am dezvăţat să construim dragostea, pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, vorbă cu vorbă, gestu cu gest. Da, da, dragostea nu este un sentiment care vine şi rămâne pentru toată viaţa. Omul de alături are nevoie de încredere, de susţinere şi înţelegere, de dovezi.

Până şi noi ne-am simţi inutili în această relație, dacă celălalt nu ar avea încredere în noi, nu-i așa?

Suntem prea grăbiţi să punem capăt unei relaţii în care suntem, fără a ne da seama că poate această relaţie și este rostul întregii vieţi. Ne lipsește dorinţa de a construi împreună. Dovezi de încredere, gesturi firești, greutăți depășite în doi… nici nu vom observa cum toate lucrurile se aranjează. Totul va veni de la sine.

Nu ne vom forţa, nu vom căuta să-i învăţăm pe alţii, nu ne vom refugia în expresii fără sens. Vom fi noi, naturali şi plini de viaţă, dornici să oferim şi să iubim mai mult.

Construim atât de mult în viaţa altora şi atât de puţin în relaţiile în care suntem. Din păcate. Ce-ar fi dacă am construi mai mult pentru sufletul nostru, pentru gândurile noastre, pentru relația și pentru omul la care atât de mult ținem? Hm, ce-ar fi? 🙂