fb

Când obosești să fii dezamăgită de omul iubit, îți este indiferent unde este el, cu cine, ce gândește despre tine sau ce nu gândește. Acesta și este sfârșitul

Sunt zile când tot ce îți dorești mai mult e îmbrățișarea lui. Sunt nopți când tot ce ai mai scump e sărutul lui de noapte bună. Sunt ani în care tot ce a contat mai mult a fost dragostea ta pentru el. Și anii au trecut. Și dezamăgirea a devenit obișnuință. Și dragostea s-a răcit. Sunt momente în care îți dorești să întorci înapoi acele dimineți cu soare și aromă de cafea. Și-ai vrea să-l vezi iubind, având grijă de tine și de fericirea voastră. Și-ai vrea să-l știi responsabil și implicat. Și-ai vrea să știi că nimic încă nu e pierdut. Dar ți-e rece și indiferent deja. Ai obosit. Ai iubit.

Nu e nimic mai grav într-o relație decât dezamăgirea. Nici certurile, nici nepotrivirile de caracter, nici dragostea căzând în mii de feluri. Nu e nimic mai greu și dureros decât să știi că omul în care ai crezut cel mai mult ți-a distrus visele. Rănind. Ignorând. Uitând. Planurile pe care odată vi le făceați plini de entuziasm au devenit amintiri neîmplinite. Voi v-ați schimbat. Voi nu mai sunteți gata să treceți peste orice. Tu observi fiecare detaliu nepotrivit, fiecare gest aiurea făcut de el. Și când te gândești că până nu demult râdeați de asta. Tu însă ai știut că nu vrei să rămâi pe loc. Că relația voastră are nevoie de o direcție. El nu a oferit-o. Tu nu ai vrut să taci. Ai obosit alergând după fericire, după fiecare milimetru de zâmbet. Mai iubești?

Dragostea trece. Cine a zis că poți iubi la nesfârșit, să știe: dragostea trece. Trece dacă nu e alimentată în fiecare zi cu dovezi. Cu fapte și gesturi sincere. Trebuie să ai convingerea că omul de alături mai e omul tău. Că el îți dă motive să te îngrijorezi, să vrei mai mult, mai frumos, mai bun. Dacă nu simți asta, devii indiferent. Iar indiferența ucide tot. Sentimente, amintiri, încredere, tot. Atunci dragostea odată plină de energie trece în oboseală. În insatisfacție. În reproșuri. Atunci sau puțin mai târziu, pleci. Dar pleci. Pentru că vine un moment când ți-e silă să lupți singură și ți-e greu să iubești pentru doi.

Când obosești să te dezamăgești în omul iubit, îți este indiferent unde este el, cu cine, ce gândește despre tine sau ce nu gândește. Acesta și este sfârșitul.