Când iertarea nu vindecă

Am auzit, probabil, nu de puține ori, că iertarea este calea spre libertate, iubire, vindecare și multe alte lucruri frumoase în viață. Cică dacă ierți pe toți cei care te-au făcut să suferi, vei putea fi liber și fericit. 

Unii oameni iartă imediat, alții au nevoie de ani de zile de terapie pentru a putea ierta și a putea trece peste toate rănile provocate chiar de cei mai apropiați și dragi oameni. Unii vor să poată ierta, ca să poată fi fericiți, iar alții iartă ca să poată scăpa de durere. Să poată să trăiască mai vindecați, mai liberi.

Iertarea trebuie să fie sinceră, profundă, din toată inima.

Ca să putem ierta, trebuie să vedem în sufletul persoanei care ne-a făcut să suferim: un suflet inaccesibil, neputincios, nesigur. Terapia, în cazurile care necesită iertare, ne va ajuta să ne imaginăm cum era această persoană în copilărie. Care erau visele ei, ce cale a trebuit să parcurgă și cu ce anume s-a confruntat în drumul său.

Peste ce suferință a trebuit să treacă ca să ajungă așa cum e azi și să provoace durere altora. Aflând aceste lucruri, vom simți compasiune. Multă compasiune. Și vom avea puterea să iertăm. Să iertăm tot. Fără urme de îndoială. Vom putea ierta singurătatea, disperarea, inutilitatea, abandonul și toate gândurile rele pe care le-am trăit pe propria piele.

Vom înceta să extragem din memorie tot ce ar putea trezi toate rănile vechi. Vom începe să credem că aceste răni nu ne vor mai durea. Că nu vom mai avea obsesia să ne facem dreptate. 

Viața noastră va deveni mai ușoară.

Viața noastră se va umple de culoare, de sunete, de impresii. Doar că, uneori, vom simți această trădare, deși am vrea să simțim că ea nu a fost niciodată. O parte din noi iartă, o altă parte nu va putea niciodată ierta, va fi împotrivă. De parcă iar am ajunge pe marginea disperării, singuri cu durerea noastră, cu abandonul și nedreptatea crudă. 

Doar atunci când vom înțelege că nu toate lucrurile pot fi iertate, vom putea trage linie și porni din nou la drum. Pe un nou drum. Nu vom mai aștepta ca persoanele care ne-au rănit să recunoască acest lucru, să înțeleagă, să fie responsabili. Ei nu pot face asta.

Așa cum nu au putut niciodată. Doar noi putem. Și trebuie să o facem. Căci dacă nu o vom face, vom regreta momentele în care nu vom putea fi alături de copiii noștri când ei vor avea cea mai mare nevoie. Posibil vom repeta aceleași greșeli și suferințe, la fel cum am trăit noi cândva.

Am putea deveni egoiști în relația cu propriul copil.

Vom regreta că nu i-am putea oferi acea apropiere. Pentru că niciodată nu am știut cum. Am aflat abia după ani de zile de terapie, pas cu pas, picătură cu picătură… Cred că va fi cel mai mare regret al nostru. Că am lipsit, că am rănit, că am provocat și noi, la rândul nostru, durere, la fel cum am primit-o cândva. 

Iertarea este o alegere. Într-o bună zii, de cealaltă parte a iertării, vom putea spune că nu mai contează. Oamenii fericiți nu rănesc alți oameni. Durerea este cauzată de cei care sunt plini de durere.

Avem tot dreptul să nu vrem să iertăm pe toți cei pe care nu vrem să-i iertăm. Aceasta și este calea către intimitate și iubire, când putem fi cine vrem și putem sau nu ierta. Atunci vom fi mai aproape de noi înșine, deci și mai aproape de alții.

Doar acceptându-ne pe noi înșine, vom putea iubi și accepta pe cineva.