fb

Bărbații care fug – lași sau doar amatori de cuceriri

Poveștile de iubire se țes. Fir cu fir, gând cu gând, trăire cu trăire. Se clădesc pas cu pas într-un joc al seducției, într-un dans al încercărilor de armonizare într-un tot. Un joc care prinde în mrejele lui suflete și împletește destine, conturează așteptări, vise, uneori amăgitoare fantezii care vor lăsa în urmă, uneori, frustrare, pustiu, carne de suflet pârjolit. Doar cei care își lasă sufletul deschis cunosc riscurile expunerii în plin văzul iubirii. Vulnerabilitatea își are prețul ei dar și câștigul fascinantei străluciri din ochii vii de îndrăgostit.

Bărbați și femei, iubesc deopotrivă cu patos și dedicare până la sânge. Se dăruiesc fără discernământ și visează contopire deplină într-un ocean nesfârșit de dragoste.În  fuziunea îndrăgostirii pare că orice este posibil, pentru că în acel tot, cei doi își aparțin unul celuilalt, fără limite, nediferențiați unul de celălalt, departe de pericolul separării, abandonului. Căci, de ce ne temem mai mult dacă nu de abandon? Ce ne îngrozește mai tare decât pierderea, lipsa, golul. Ce rost ar avea dorul dacă nu ar face posibilă aducerea împreună? Câți putem iubi conștient, neatașați de dorința de a ne aparține unul altuia ca și cum, singura garanție a iubirii celuilalt poate fi doar prezența lui fizică lângă corpul nostru amorezat și îmbibat cu adrenalina așteptării, dorinței, devorării celuilalt până la a-l conține în ființa noastră? Cum altfel să-l păstrăm în noi și să ne asigurăm că nu pleacă? Iubim și simțim să posedăm ființa celuilalt căci ne simțim hrăniți și intoleranți față de golul care se cască ca o prăpastie în noi, pentru că ne-am pierdut orice alt sens decât cel al iubirii pentru celălalt. Iubirea așa cum o văd eu, hrănește fără a poseda. Satură fără să devoreze, nu este condiționată nici de timp, nici de spațiu și nici de prezență.

Și totuși, suntem oameni nu zei. Și când iubim, iubim cu carnea, până la sânge, avem dorințe și simțim visceral nevoia de a fi cu celălalt.

Viața este frumoasă cu siguranță, dar nu este garantat că este și dreaptă. Orice argumente am avea, niciodată nu putem să transformăm dorințele în pretenții. Nu putem pretinde nici măcar omului căruia i-am dat sufletul nostru întreg să ne răspundă cum ne-ar plăcea.

Oricât de mult ar durea, oricât de mult am crezut în ei, oricât de tare am visat și sperat la împlinirea împreună, oricât ne-au promis, ba chiar ne-au jurat loialitate, iubire, dăruire, oamenii ne pot trăda. Nu este drept, dar nicăieri nu scrie că ar trebui să fie doar pentru că ne-ar fi mai bine așa! Oamenii trădează, înșală, rănesc, sunt iresponsabili, lași, mint, ne dezamăgesc. Și uneori, printre aceștia, se numără și cei de la care ne așteptăm cel mai puțin, cei în mâna cărora ne-am pus visele și speranțele, cei pentru care, poate, am face orice, cei de la care dezamăgirea doare cel mai tare. Oamenii pot fi surprinzători, uneori chiar și pentru ei înșiși, pot face alegeri neașteptate, se sperie și fug, se tem să se implice, sau se sperie de intimitate deși, aparent, în jocul seducției, au țesut așteptări de intimitate profundă, tandră, au vândut iluzii de împărtășire într-un joc de tentații de implicare angajată. Și totuși, nimic nu ne poate garanta că oamenii pe care îi iubim, ne vor răspunde așa cum ne dorim. Adesea ei sunt cei care ne frustrează cel mai tare pentru că dorințele investite în ei au fost cele mai mari.

De ce fug bărbații din ce părea că este o iubire împărtășită? De ce aleg să dispară când te aștepți mai puțin și, uneori, pe ușa din spate, fără să facă zgomot, fară să dea de știre sau să lase vreun semn de rămas bun, fără să explice, asta în cazul în care ar ști de ce o fac sau ar avea demnitatea și maturitatea de a spune în față ce pot și ce nu pot să-și asume? Aleg asta din ne-iubire sau prea multă dragoste atunci când lipsa reperelor sănătoase de iubire le-a îngreunat calea spre un angajament matur. Aleg să fugă de teamă, sunt prea lași pentru a-și asuma responsabilități de care se simțeau capabili doar ipotetic. Aleg să dispară pentru că despărțirea curată i-ar confrunta cu propria vulnerabilitate și n-ar ști cum să șteargă lacrimi fără să plângă și ei. Iar ei nu plâng. Bărbații nu își pot permite acest lux și atunci dispar fără urmă lăsând un gol imens, neumplut de răspunsurile inexistente. Fug, pentru că nu își pot justifica ambivalența trăirilor, inconsecvența și lipsa de asumare. Fug pentru că nu se pot dedica focului mistuitor al iubirii pentru că viața le este prea plină de multe alte priorități.

Bărbații sunt atrași de nevoia de realizare. Se definesc prin a dovedi, a face, a reuși, a demonstra. Își investesc adeseori întreaga energie vitală în ascensiunea profesională sau în propriile idealuri și nu sunt dispuși să cedeze prioritate intimității iubirii, poate, mai mult, libidoului. Bărbații, unii dintre ei, fug pentru că nu simt să rămână, pentru că, pot percepe diferențiat iubirea și sunt capabili să iubească mai multe femei, diferit, pot investi de mai multe ori fără să simtă să se așeze definitiv într-un loc. Fug, pentru că adesea caută diversitatea și ard mai mult pe orizontală decât pe verticala iubirii. Nu iubesc mai mult sau mai puțin decât femeile, doar diferit, altfel. Și nu toți la fel. Sunt bărbați și bărbați. Bărbați care fug, lași sau doar amatori de cuceriri noi în alte zări lăsându-se purtați de viață, oportunități și aspirații și bărbați care fug de tot restul lumii pentru a rămâne lângă tine. Bărbații care te vor cu totul și te iubesc cu adevărat, rămân, luptă, se implică. Ei sunt bărbații care știu și pot să fie asumați, responsabili, curajoși, demni, care nu renunță, nu fug, rămân. Dar despre ei vorbim cu altă ocazie.

Aveți grijă de voi!