Atunci când nu primim dragostea pe care o dorim, începem să suferim după ceea ce nu am avut niciodată

Absența iubirii deschide ușa tristeții. O tristețe pe care o aducem inconștient în adâncul inimilor noastre. Această tristețe sau energie de gheață este baza a ceea ce într-un final se transformă în gândiri negative despre noi înșine.

Se transformă într-o mâhnire, într-o suferință pentru pierderea a ceea ce nici nu am avut vreodată. Din cauza lipsei de dragoste, pe care așa și nu am primit-o și nici nu mai contează ce anume a provocat acest lucru.

Suntem copleșiți de simțul propriei noastre semnificații, îndoieli și autocondamnare. Putem încerca să ne izolăm de o asemenea tristețe sau suferință, justificând faptul că părinții nu ne-au iubit și ce anume a provocat acest lucru.

Cunoaștem durerea și toate experiențele părinților noștri. Așezăm toate grijile lor în fața noastră și înțelegem, care este motivul pentru care am devenit incapabili să simțim propria durere.

Instinctul de supraviețuire ne obligă să ne ascundem tristețea și teama dacă simțim că nimeni nu ne poate ajuta să ne alegem sentimentele sau să ne eliberăm de cele negative.

Acest lucru ne face să ne fie rușine.

Tristețea, suferința cauzate de absența iubirii sincere și adevărate, teama de a nu întâlni dragostea curată niciodată se reflectă puternic asupra prezentului, dar și a viitorului nostru. Suntem plini de suferința altora mult mai mult decât de a noastră și chiar de la o vârstă foarte fragedă.

În noi se trezește o dorință subconștientă de a experimenta aceeași durere ca și persoana căreia îi pasă de noi. Iar subconștientul nostru o numește iubire. Ne este frică că, dacă am recunoaște influența creșterii noastre asupra a ceea ce am devenit, doar vom răni sentimentele persoanelor de care ne pasă.

Sfârșim prin a o face din nou și din nou în relațiile adulte deja cu prietenii noștri, cu membrii familiei, cu colegii, cu oamenii dragi. Dar cel mai important este că ajungem să ne rănim pe noi înșine.

Avem nevoie să conștientizăm că doar dragostea ne poate deschide inimile spre fericire și sentimente curate. Altfel vom continua să trăim într-o lume a sentimentelor de separare, de regret, de tristețe și separare. Vom ajunge să credem că problema este în noi. Putem chiar deveni dependenți de practicile de ajutor pentru a găsi soluțiile pentru toate problemele noastre.

Vom căuta pe cineva care să ne salveze de noi înșine. Trebuie să învățăm să ne confruntăm cu tristețea. Să permitem sistemului nostru nervos să se vindece ca să poată rezista oricăror încercări. Nu putem rămâne blocați într-un cerc vicios.

Nu putem continua să adoptăm stilul părinților sau bunicilor noștri. La un moment dat, ajungem să ne dăm seama că exact asta facem. Folosim aceleași metode și instrumente pentru a forța copilul din noi să fie cine vrem să fie. Să corespundă unei viziuni ideale, decât să creștem ca un părinte iubitor.

Să pierdem ceva ce nu am avut poate părea confuz.

Dar această situație este foarte des întâlnită. Lipsa iubirii, precum și neglijarea propriului suflet este o adevărată pierdere care ne provoacă durere, suferință, anxietate.

Toate aceste ne vor face să pierdem rădăcinile sufletului nostru, legătura cu originea noastră și cu sentimentul de apartenență la strămoșii noștri.

Lipsa dragostei creează un sentiment de deconectare de la rădăcinile noastre. Restaurarea lor începe cu capacitatea de a defini această pierdere. Nefericirea pentru ceva ce nu am avut niciodată ne face să luăm de la alții lucruri care nu ne aparțin.

Dacă vrem să fim din nou liberi, trebuie să învățăm să ne deschidem inimile. Să fim noi înșine, să încetăm să justificăm durerea și suferința. Să lăsăm loc pentru lucrurile esențiale, care trebuie să vină în viața noastră.

Sursa :