Noi toți așteptăm. Așteptăm omul iubit, așteptăm o zi mai bună, așteptăm norocul sau ne așteptăm pe noi să venim din trecut. Starea asta ne transformă, ne face să vedem cu alți ochi lumea și pe noi în mijlocul ei.

Ne ia câte un pic din fericire sau, invers, ne face să credem și mai mult. Așteptând, murim câte puțin în fiecare zi. Așteptând, renaștem de fiecare dată când știm că avem pentru ce aștepta.

Așteptarea e tăcerea dintre două suflete care nu s-au uitat, dar nu se pot atinge. E dorul care nu dispare, ci doar învață să respire mai încet.

Dorul față de omul drag nu se schimbă pe nimic. Ți-e dor și vrei alături, simplu. Atunci clipele devin ani și anii o veșnicie.
Dar în dor există și frumusețe — dovada că ai iubit sincer. Că inima ta încă știe să simtă, chiar și fără prezență.

Însă dacă știi că merită așteptarea, dacă știi că la celălalt capăt va fi el, dacă știi că nimic nu s-a schimbat din dragostea lui, până și veșnicia are un sens.

Atunci înțelegi că ai pentru ce să trăiești, că ai de ce să aștepți. Așteptarea nu mai doare, devine credință. O credință în doi, chiar dacă momentan e trăită separat.

Nu distanța provoacă despărțiri. Nu așteptarea distanțează doi oameni. Dacă iubești cu adevărat, suferința că nu-l ai alături se transformă în puterea de a aștepta până la capăt. Adevărata iubire nu fuge de timp, îl înfruntă. Și câștigă.

Atunci știi că totul se potrivește, că fiecare zi fără el te apropie de clipa revederii. Că finalul contează cel mai mult, iar drumul — oricât de greu — e doar o probă a inimii.

Iar la final voi sunteți împreună, fericiți. Asta va compensa orice așteptare. Asta va șterge orice lacrimă, orice noapte plină de dor.
Pentru că nimic nu se compară cu îmbrățișarea aceea după ani de tăcere, când înțelegi că totul a meritat.

Așteptarea te poate ucide. Dar dorința de a aștepta până la capăt te face să trăiești.

Pentru că uneori, iubirea adevărată nu se măsoară în timp, ci în cât ai fost dispus să aștepți fără să renunți.