fb

Asta-i ziua-n care am plecat…

Oare așa arată toate finalurile? Fără dramă multă, de parcă totul așa și trebuia să fie. M-ai privit tăcut, m-ai luat de mână, ai căutat cu vârful degetelor locul în care inima-mi abia mai bătea și mi-ai promis că nu o să mă uiți niciodată. Eu nu am reușit să-ți răspund, de parcă lăsam loc pentru cuvinte în plus. Sau dimpotrivă, credeam că tot ce trebuia de spus, s-a spus în toate lunile de până acum. Pe-o clipă am crezut că e prea simplu. Cum, după atâta efort, după atâtea lacrimi să se termine totul așa? Mi-am zis apoi că nici nu trebuia ceva spectaculos. Asta doar e ziua în care concluziile pur și simplu au trecut în acțiuni. Asta-i ziua în care am plecat.

Ne-am cunoscut îmbrățișați și ne-am despărțit la fel. Și cert e că a fost frumos. N-am ce să reproșez nimănui: nici lui, nici mie. Am plecat cu capul sus, fiind sigură că mă așteaptă altceva: mai frumos, mai trist – nu știu. Dar sigur nu vor mai fi bătăi cu pumnul în masă, sau reproșuri, sau învinuiri nefondate. Voi fi eu, femeia liberă să iubesc total și posibil va fi el, bărbatul gata să mă iubească la fel. Sincer, nici să mă gândesc la alte lucruri nu vreau. Vreau să fiu eu, să nu greșesc, să nu rănesc pe alții și la rândul meu să nu fiu rănită. Vreau o viață normală, simplă și normală. De azi vreau să trăiesc sincer, fără măști și fără impresii false, ca peste ani să-mi aduc aminte și să nu regret atunci când voi spune: „Asta-i ziua-n care am plecat…”