fb

Am acceptat că sunt tristă pentru prima dată și m-am simțit fericită

„Aveam coșmaruri teribile. Atât de ciudate, atât de clare, încât credeam că-s reale, chiar și după ce mă trezeam transpirată și tremurând.

Am vorbit despre acest fenomen cu una dintre colegele mele. I-a fost de mirare că, din toți oamenii, eu aș fi în stare să am astfel de gânduri total înspăimântătoare. «Ești întotdeauna atât de fericită!» mi-a zis ea.

Și avea dreptate. Sunt mereu fericită. Nu contează câte lacrimi am vărsat în coșmarurile mele oribile, în viața reală am mereu zâmbetul pe față. Sunt pozitivă, plăcută și niciodată tristă.

Deci, am început să analizez. Poate motivul coșmarurilor mele este faptul că niciodată nu-mi permit să fiu tristă. În momentul în care un gând trist îmi trece prin cap, îl alung, iar acesta se manifestă într-un coșmar înspăimântător. Ceea ce se petrece noapte este total opusul zilelor mele fericite.

Problema este că nu accept că sunt tristă. Am o viață bună și am fost crescută să apreciez asta. De fiecare dată când plângeam, mama mă filma și mai târziu priveam filmulețele pentru a-mi demonstra cât de stupide și lipsite de sens erau lucrurile pentru care plângeam. Un proces destul de enervant, dar din care am învățat o lecție importantă.

Am o familie care mă iubește, sunt sănătoasă, am jobul viselor mele și am cei mai buni prieteni din lume. Pe ce m-aș putea plânge de fapt? M-aș simți vinovată dacă aș îndrăzni să mă gândesc la faptul că aș fi nefericită, chiar dacă ar fi o fracțiune de secundă.

Sunt și eu om, fie că-mi place sau nu să recunosc. Și, uneori, oamenii sunt supărați. Cum am mai spus, duc o viață fericită, dar uneori îmi este dor de familia mea și devin tristă. Când oamenii se simt așa, doar acceptă acest lucru. Spun celorlalți că nu se simt bine și rămân în această stare de spirit toată ziua. Nu am fost niciodată una dintre aceste persoane.

Când m-am întors după sărbători în orașul în care stau, mă prefăceam că sunt fericită și ascundeam dorul de casă. Până când, într-o zi, nu am mai putut minți.

Dacă m-aș fi lăsat să trăiesc acel sentiment, poate l-aș fi putut controla. Dar îl tot ignoram și când mai aveam parte de lucruri neplăcute, acest dor devenea tot mai insuportabil, până când am explodat. Am încercat să vorbesc cu părinții, care se aflau în restaurantul meu preferat. Am izbucnit în lacrimi și imediat am închis telefonul. Tata mi-a trimis un mesaj: «Știi că este bine să fii tristă câteodată. De asemenea, știi că sunt mereu cu tine și te iubesc». Accept. Am plâns.

Mama m-a sunat după un timp. Cu permisiunea tatălui, am plâns ca un maniac, ca atunci când aveam șapte ani, iar ea mă filma. Mă plângeam de orice lucru neînsemnat și am plâns atât de mult, că m-am simțit epuizată. Pentru prima dată în ultimele săptămâni, am dormit ca un copil.

A doua zi m-am trezit fericită. Nu trebuia să mă prefac că sunt fericită. Uneori trebuie să îți dai voie să fii trist și să te comporți astfel, pentru ca după să poți fi cu adevărat fericit.”

Articol original pe: elitedaily.com