De atâția ani mi-am dorit să cunosc ce e fericirea. Cum este ea. Cum arată și cum se simte. Cum mă voi simți când o voi întâlni și cum trebuie să mă port? De atâția ani am fugit de ea, pentru că îmi era frică de necunoscut, de nou, de întuneric.
Nu știam dacă trebuie să fac sau nu sacrificii, dar în final am înțeles că oricum da, trebuie. Sunt niște sacrificii pe care nici eu nu le-aș ști de ce le fac: pentru că așa trebuie sau pentru că așa face toată lumea…
Atâția ani, am crezut că fericirea înseamnă să fii împăcat cu sine, înseamnă să sacrifici totul, să lași în urmă totul, pe toți și pe toate: familie, prieteni, oameni dragi și locuri importante.
Am crezut că, dacă voi face toate acestea, fericirea mă va aștepta după un colț de zid și îmi va zice: eu sunt. Ia-mă! Cunoaște-mă! Deși, înconjurată de lume, de familie, prieteni, rude, copii, mi-am dat seama la un moment dat cât de singură sunt.
Eu și singurătatea. Am început să cred că viața e un sport și eu trebuie să alerg prin ea ca să mă caut, să mă ajung, să mă aflu. Să știu, totuși, cine sunt, ce caut eu pe acest pămînt, care e menirea mea și cum ajung eu să caut fericirea.
Unde se ascunde ea și de ce de atâția ani eu încă nu am putut să o descopăr, să o aflu, să o trăiesc. Și am înțeles! În toată deplinătatea mea și toate legăturile mele cu oamenii, eu încă eram singură.
Această singurătate mă copleșea
Nu fericirea era cea pe care eu trebuia să o găsesc, ci iubirea! Ce banal! Mi-am dat seama că iubirea este pretutindeni. n prietenii mei cei mai buni. În oamenii dragi care au fost acolo atunci când am căzut și m-au ridicat spre lumină.
Asta însemna fericirea, iar eu, oarbă, nu o vedeam. Parcă o ceață densă s-a desprins de pe ochii mei, de pe sufletul meu, de pe întreg corpul meu și am văzut că eu nu sunt singură și nu de singurătate am eu nevoie să scap.
Am avut doar nevoie de iubire ca să cunosc fericirea și să o accept în viața mea. Să accept fericirea de care mi-a fost teamă, în care nu știam că pot avea încredere. Iubirea m-a făcut să-mi simt inima plină și puternică.
Corpul și inima mea au început să o inspire până în adâncuri. Am înțeles că mi-am găsit împăcarea cu sine. Am ales iubirea nu ca să scap de singurătate, ci ca să cunosc fericirea adevărată în toate acele lucruri care mă înconjoară.
Eu nu le observam, nu le auzeam. Nu le percepeam, nu le înțelegeam rolul și rostul. Fericirea era în mine. A fost de a ajuns să las iubirea să intre în sufletul meu, să-mi lumineze calea.
© De Vorbă cu Tine
