fb

Ah, femeie neobosită ce ești! Oprește-te și savurează…

Merge cu pași rapizi prin ploaie. Tocurile penetrează spațiul dintre pietrele dezlipite de pavaj, ascunzându-se pe jumătate, în moliciunea glodului. Flutură cu umbrela într-o parte și cu geanta în cealaltă. Trecătorii o consideră ciudată. Da! Făpturile omenești, au tendința să judece, ceea ce nu sunt în stare să înțeleagă. 

Îi vine să se arunce în cearșafurile goale și să urle, dar nu poate face asta acum. Merge cu pași rapizi pe stradă, iar lumea o vede.

 Intră în supermarket. Se îndreaptă direct la secția de „Mâncare gătită ca acasă”. Își pune în coș aproape tot ce-i atrage pupila ochiului. Se ceartă în gând pentru faptul că e o gospodină îngrozitor de neglijentă.  Trece pe la raftul cu dulciuri. Apucă strâns câteva ciocolate. Le numără. Desenează cu privirea o oglindă imaginară. Vede fesele îngroșate și coapsele acoperite cu ceva mai multă grăsime, decât s-ar cuveni. Abdomenul nu arată nici pe departe ca un mușchi antrenat. Închide ochii cu putere. Îi deschide. Un urlet împletit în nod, se oprește în gât, acoperind avertismentul lăuntric, care îi claxonează conștiința. Mai înșfacă o ciocolată. Fie ce-o fi, își spune în gând.

Iarăși merge pe stradă aproape fugind. Graba o face să fie și mai aeriană decât este. Însă ea zîmbește, ridică capul sus și încearcă să pară puternică. Simte umeazeala laptelui din sâni, lipindu-se de stofa hainei. Acum se acuză, că de cele mai multe ori poartă titlul unei mame iresponsabile, în concepția ei. Iuțește din nou pasul, de parcă s-ar strădui să fugă calvarul orelor de dimineață, și a vânzărilor eșuate la servici.

Intră în casă. Copilul scoate niște sunete asurzitoare. Îl mîngîie și îi potolește foamea. El zâmbește, în semn de mulțumire. Soțul îi arată cu mâna, că pleacă, și nu știe când se întoarce. Acum se acuză, că mai este și o soție îngrozitoare. 

E miez de noapte. Un morman de rufe murdare, veslă plină de grăsime, și un calculator care o așteaptă să muncească. E epuizată. Își creează din nou o oglindă imaginară și se privește. Nu are nevoie de una reală ca să-și vadă părul neordonat în toate părțile, cu fire sure, cearcănele de la ochi, ridurile de pe frunte și mâinile neângrijite. Îi vine să se arunce în cearșafurile reci,  goale și să urle. Acum, se acuză că a uitat să fie în primul rând femeie. Un amalgam de stări o invadează. E toate odată.

Plânge. Nu se compătimește. Plânge de mila acestui scenariu sumbru, repetitiv și jalnic din viața ei. Ce vrea? Nimic mai mult decât atenție, protecție, acceptare. Și da, o mare iubire reversată peste ea. Dar, înțelege, cu adevărat sensul lor? A făcut ceva ca să se întâmple asta ? Vrea timpul ei, vrea nebunie, vrea liniște, vrea bucurie, vrea fericire. Fericire, ce stare relativă! Fusese o vreme când era așa, dar  acum nu știu ce s-a întâmplat.

Ah, femeie neobosită ce ești! Oprește-te și savurează. Gustă și încântă-te cu fiecare moment al existenței tale.