fb

Suntem prea obsedați să demonstrăm ceva celor din jur. Astfel creăm relații de carton și sentimente bazate pe interes

Iau cina în oraș. Un local uzual, perfect pentru a înfuleca ceva, atunci când ești gata să intri într-o stare atavică de foame. Inima îmi bate aritmic, zvâcnește cu putere, iar venele sunt stăpînite de o emoție tulburătoare. O fi de la a patra ceașcă de cafea sorbită azi, și a douăzecea pentru săptămâna asta.

Tremur, condiționată de energia amăgitoare a cofeinei, gata să se transforme în oboseală și praf, la prima atingere. Ce mai, alerg disperată dintr-o parte în alta, sufăr că nu le reușesc pe toate, mă condamn atunci cînd mă odihnesc și pe deasupra sunt bolnavă  de veșnica criză de identitate, și acceptare de sine.

Îmi scot laptopul pe masă și încep să scriu.

Mă gîndesc că uneori, trăiesc zile, pe care ajung să le detest. Chem în gând următoarea zi, cu dorința ca AZI să treacă mai repede. AZI se transformă în săptămâni și mai apoi în ani pierduți pe nimicuri frustrante. Și s-ar părea că nu am nici un motiv să o fac. Intru în acest subiect al meditației și mă las purtată de val. Îmi dau o mulțime de întrebări. Ce mai, un cerc vicios și atât! Cine suntem noi pînă la urmă, ca să grăbim lucrurile?

Poate că la școală ar trebui să ne învețe despre cum să trăim frumos, în locul împachetării creierelor cu prostii. Nu știu… La masa vecină un cuplu poartă o discuție. Vorbele lor îmi ajung la urechi fără să vreau, dar încerc să mă conectez la meditația mea. Dialogul mă urmărește. Scriind, mi-a venit ideea să-l reproduc, dar poate aș fi considerată o furătoare de cuvinte și intimități.

E clar, sunt la prima sau a doua întâlnire. Mă miră alegerea localului. Schimbul de replici e bogat în flirt, dar sărac în conținut și inteligență. Descoperă ambii necunoscutul sau poate falsul din ei, în modul lor. La un moment dat, își fac mai multe poze, încercând să cuprindă tot ce găsesc cu ei în spațiu. Urmează câteva minute de tăcere și control frecvent al like-urilor de pe facebook. Ea zice: „Hai cere nota. Data viitoare mergem la clubul Z. Uite prietena mea ce poză și-a afișat acolo cu iubitul ei. Și nu se întâlnesc decât de două săptămâni. Trebuie să avem și noi una la fel.”

Nu vreau să comentez această frază și nici tot ce a urmat după, între cei doi. Ideea e că suntem prea obsedați să demonstrăm ceva celor din jur. Ne formăm preocuparea de a arăta cât de fericiți suntem, ce avem, unde mergem, ce facem. Ne comparăm constant și concurăm cu cei 5000 de prieteni virtuali. Avem sentimentul că ceilalți au o viață „model”. Creăm relații de carton și sentimente bazate pe interes. Vrem să părem așa, cum nu putem fi. Iar apoi, când tot acest spectacol se destramă, ne ciocnim de realitate și cortina roz cade. Unde ajungem așa? Care e finalul acestor scenarii? 

Da, trăim într-o lume ciudată.

Și mă întorc la meditația mea…

Publicitate