fb

Psihologul Mihail Litvak: „Nu-l ține cu forța alături – nu vei obţine nimic. Eliberează – atunci îl vei putea întoarce”

Am fost invitat la consultaţia unei paciente de 45 de ani. Ea nu putea merge şi nu se putea mişca, cu toate că în poziţie culcată picioarele ei erau mobile. Acest tip de paralizie apare în urma unui stres emoţional acut, însă poate fi tratat cu ajutorul unui curs terapeutic corect. Ea era în starea dată deja a opta lună. Tratamentul nu dădea rezultate.

Deci iată istorioara în linii generale:

Opt luni în urmă soţul a anunţat-o că are o altă femeie şi cere divorţ. În aceeaşi clipă femeii i s-au tăiat picioareşe, a plâns şi a avut isterie. Îl învinuia de faptul că ia dedicat toată viaţa. Că nu a avut copii din cauza lui, dar asta nu conta. Au înfiat un băieţel. Însă soţul nu și-a schimbat părerea şi cerea divorţ. Continuau să trăiască în acelaşi apartament, însă în calitate de vecini.

În timpul discuţiei ea plângea. Se calma pentru scurte interval de timp. Între timp am aflat că ea a contribuit la promovarea soţului în serviciu. Relaţiile intime nu jucau un rol important pentru ea. Acum îşi dorea cel mai mult soţul înapoi.

Pentru tratament aveam nevoie să înscenăm ceva. Ea a acceptat.

Pentru început trebuie evedenţiat faptul că relaţia nu era funcţională, pentru că eroina noastră era o “mamă psihologică” pentru soţul ei. El primea de la ea “educaţie”. Când nu mai avea nevoie de o astfel de educaţie, el nu mai avea nevoie nici de ea.

Eroina noastră avea o putere interioară remarcabilă. A încetat să plângă. Iar cel mai important lucru: putea merge din nou. Ea a început să facă primii paşi. Nu mai avea nevoie să stea culcată. Împreună analizam detaliile comportamentului ei. Într-o sâmbătă am trimis-o acasă şi așteptam rezultatele.

Când ne-am revăzut am remarcat că boala a dispărut complet. Pacienta era plină de viaţă.

Iată povestea ei pe scurt.

„Când am intrat în apartament am început să îmi fac griji, însă era sigură că voi  reuşi. Mai ales când i-am văzut faţa uimită. Nici nu am aşteptat să zică ceva, m-am dus în camera mea”.

I-am spus cam asta:

„Corect ai făcut că m-ai părăsit. Eu deja am îmbătrânit, nu mai sunt o gospodină atât de bună, şi nici o amantă bună nu sunt. Îţi sunt recunoscătoare pentru tot binele pe care mi l-ai făcut. Se zice că timpul tratează. Mi-e greu să cred asta până când. Dar chiar nu contează. Mă voi bucura de fericirea ta”. 

Lupta psihologică ajută omul să accepte persoana cu toate neajunsurile sale. Ca pe un trandafir cu toţi spinii.

Deci să ne reîntoarcem la soţul eroinei noastre. Comunica cu amanta sa. Desigur, i-a cunoscut toate părţile negative. Dar o acceptă așa cum este. Adesea îşi aminteşte monologul soţiei sale. Iar se gândeşte la ea. Era imposibil să n-o fi vrut înapoi.

A mai trecut un weekend. Ei aproape că nu discutau, el a devenit mai calm. Atunci ea îi propuseseră să-şi aducă în apartament amanta.

– Din moment ce ne-am despărţit, de ce să te mai chinui?

El a privit-o cu mare interes şi a întrebat-o:

– Chiar crezi că sunt aşa un nesimţit?

Încă peste o săptămână ea cu o falsă frică mi-a zis că crede că se va întoarce la ea.

– De ce aţi decis astfel?

– Îmi propune adesea ajutorul său, se poartă ca înainte.

– Excelent! Ceea de ce era nevoie.

Nu, ajunge, 22 de ani am trăit cu această marionetă, mai mult nu vreau!

Exemplul ne arată clar că atunci când te agăți morţiş de ceva, e imposibil să păstrezi acel lucru. Iar când eşti gata să te lispeşti de el, nici măcar nu pleacă. Acest experiment pus în practică este valabil în toate tipurile de relaţie întrucât se bazează pe tipuri psihologice general-umane.

Care este opinia ta? Comentează acest subiect pe FORUM

Publicitate