Oamenii mor cu cartea în mână şi cu căştile în urechi, alături de cei care ar fi putut să le dăruiască fericirea absolută

Din copii lipsiţi de afecţiune creştem în maturi trişti, depresivi şi agresivi. Ne pierdem umanismul şi sensibilitatea lăuntrică.

Devenim duri, distanţi şi reci. Ne este frică să ne confesăm, să ne îmbrăţişăm şi să oferim căldură reciprocă, în momentele când avem o mare nevoie de aceste lucruri. Suntem forţaţi de alţii, asemeni nouă, să respectăm limitele şi rigorile sociale.

Nu avem dreptul să-i sărutăm pe cei, pe care nu-i iubim, să-i îmbrăţişăm pe cei, pe care îi cunoaştem de puţin timp, să-i dorim pe cei, pe care nu-i cunoaştem…

Fiecare din noi are momente de disperare, momente când nu contează atât de mult dacă cel de lângă noi ne este rudă, prieten sau iubit, atâta timp cât ne oferă căldură şi susţinere. Şi toate aceste manifestări spirituale nu înseamnă slăbiciune sau vulnerabilitate, ele compun factura tristă a vieţii şi trebuie să înţelegem aceste lucruri, până la urmă.

O simplă tendinţă de a simţi fiori pe propria piele, de a simţi respiraţia cuiva, aşezându-se subtil pe umărul tău, de a tremura de la căldura trupească.

Lipsa atingerilor fizice ne face atât de cruzi şi cinici, dar în acelaşi timp, atât de pierduţi în propriile vise, ce sunt atât de uşor realizabile.

Fiecare dintre noi, cei suferinzi din cauza lipsei de căldură umană, ne credem auto-desăvârşiţi, pentru că am găsit un altfel de lirism lăuntric. Ne-am găsit salvarea în muzică, literatură, artă şi ni se pare că suntem fericiţi în propria noastră solitudine.

Oamenii mor, treptat, cu cartea în mână şi cu căştile în urechi, alături de cei care ar fi putut să le dăruiască fericirea absolută!

Sursa:

cluber

Publicitate