Există oameni, pe care nu-i vom putea uita niciodată… pentru că au însemnat prea mult

De multe ori îmi induc mintea într-un exercițiu de concentrare, și nu pot spune cu exactitate, cînd a apărut tata în gândurile mele. Care e prima amintire cu el ? E un soi de confuzie și poate o mare nedreptate săvârșită. Pe mama, parcă aș fi știut-o de o veșnicie. Însă… tata a fost ca o revelație. Cred că l-am descoperit odată cu lucrurile și oamenii din jur, cu acea curiozitatea copilărească, dar simțeam că face parte din viața mea, într-un alt fel.

Vreau să subliniez, natura amăgitoare a minții omenești. Adevărul este că, noi oamenii, suntem neputincioși, chiar și în fața memoriei. Chiar și în fața intuiției, pe care o avem despre propria existență.

Tot, în aceeași minte de copil, într-o zi, el a dispărut. Au început să apară îndoielile, întrebările, apoi m-am resemnat. N-am putut obține prea multe explicații, la insistența mea nesăbuită, decât foarte târziu. Cert este că, mama continua să așeze trei tacâmuri atunci când stam la masă, să toarne ceai în trei cești, să pună în baie trei prosoape, trei perne, trei scaune… încă mult timp după aceea. Până când, după atâta așteptare, s-a resemnat și ea.

     Există oameni pe care nu-i vom putea uita niciodată. Sunt undeva implantați în cele mai adînci fibre ale ființei, în toți porii pielii. Poate, nu îi mai iubim, dar tresărim la orice amintire legată de ei, pentru că au însemnat prea mult…

Publicitate